După câte-o zi ca și cea de azi îmi vine să-mi iau lumea-n cap, să plec, să las, să abandonez…
Să uit de tot. Dar înainte de-a uita să-mi plâng durerea și oboseala. Neputința și mila. Disperarea și suferința.
Un suflet depinde de tine complet. Și, oricât ai vrea să-l susții, să-l ajuți, să-l îngrijești și să-l bibilești, oboseala te răpune. Nervii-ți cedează. Inima ți se frânge… A mia oară.
Și ajungi să-ți dorești ca totul să se sfârșeașcă odată. Și suferința lui dar și suferința ta. Chinul vostru comun.
Și-apoi te chinuie remușcările: cum să dorești așa ceva? Nu-i încă vremea. Hai, încă puțin… Încă o zi… Rezistă. Și tu și el… Amândoi.
Rămași singuri. Neînțeleși de nimeni.
Doar voi știți de ce.
Forever. 💝🙏
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Poteci de dor Anulează răspunsul