Să privești în ochii unei ființe ce are sufletul țăndări, care oglindesc o durere fără sfârșit,
să-i simți inima sângerându-ți în palme şi să ştii că nu poți s-o ajuți… e cumplit.
Să-i simți disperarea, să-i privești neputința și să știi că ești mai neputincios decât ea… e îngrozitor.
Să-ți spună tăcând cât de sfâşiat îi e sufletul iar tu să-i răspunzi, tot tăcând:
– Ştiu… însă nu pot face nimic…
Să privești în ochii unei ființe ce are sufletul țăndări, care oglindesc o durere fără sfârșit,
să-i simți inima sângerându-ți în palme şi să ştii că nu poți s-o ajuți… e cumplit.
Să-i simți disperarea, să-i privești neputința și să știi că ești mai neputincios decât ea… e îngrozitor.
Să-ți spună tăcând cât de sfâşiat îi e sufletul iar tu să-i răspunzi, tot tăcând:
– Ştiu… însă nu pot face nimic… 😦
Să fiu martoră la o asemenea zbatere mă copleşeşte.
E peste puterile mele. E dincolo de ele.
Adi-mi spunea să încerc să las problemele acolo. Să nu le mai aduc cu mine acasă.
Să înțeleg că nu pot alina toate durerile și dramele lumii.
Ştiu. Însă e greu. Mai ales când astfel de drame se petrec sub ochii tăi…
Mă simt ca un fir de nisip.
Infim. Neînsemnat. Neputincios.
Pot doar să scriu… Să plâng…
Şi să mai…
Vezi articolul original 13 cuvinte mai mult
