Iar tot ce-ai simțit atunci, parcă acum 100 de ani, revine. Dar revine amplificat. Tot de vreo 100 de ori.
Primul impuls e să o iei la goană. Să ieși la aer. Să începi să țipi. Apoi să iei o bâtă și să-ncepi să lovești. De preferat un sac de box. Și-apoi să plângi. Să lași să iasă totul la suprafață. Frica, ura, scârba, greața, umilința, frustrarea, neputința, încrâncenarea. TOT.
Mișto, nu? Faină străinătatea, așa-i?„Ce bine de voi!”. Serios?
Mirajul străinătății a atins multe suflete. Dar pe și mai multe le-a făcut bucăți. Cei norocoși le-au strâns încet, încet, bucată cu bucată și și-au făcut un rost. Alții, mai puțin norocoși, s-au pierdut pe drum.
Nu vă lăsați păcăliți. Nu vă luați după miraje. Dac-o s-o faceți, n-aveți decât 2 opțiuni: să vă alegeți cu sufletul praf sau să vă pierdeți pe drum.
Succes!
Aseară am văzut un film (mai bine nu-l vedeam!). Încă un film. Încă o conștientizare (bagă-mi-aș picioarele în ele conștientizări că și astea mi-au ieșit pă nas!).
Încă o noapte dormită cu ajutorul pastilei minune (binecuvântat fie ăla care-a descoperit-o că altfel mulți eram cei care bântuiam nopțile, chiauni de nesomn și umblând ca strigoii prin casă).
Curios cum funcționează mintea asta a noastră .
Cum alege să uite emoțiile unor întâmplări.
De parcă s-ar fi petrecut altcuiva, într-o altă viață; ba și povestești din când în când despre ele, așa, fără să simți nimic special.
Și-apoi vezi un film. Și-l simți, și-l trăiești cu tot corpul tău, prin fiecare por, fiecare mușchi. Tu ești de fapt pe ecran.
Și-atunci zbang. Te lovește. Te izbește de pământ de-ți sar capacele și rămâi fără aer.
Exact ca și atunci când am căzut în grădină, din vârfu’ mărului, pe spate. Sau când…
Vezi articolul original 394 de cuvinte mai mult
Aura B. Lupu 