Aseară am văzut un film (mai bine nu-l vedeam!). Încă un film. Încă o conștientizare (băga-mi-aș picioarele în ele conștientizări, că și astea mi-au ieșit pe nas!). Încă o noapte dormită cu ajutorul pastilei minune (binecuvântat fie ăla care-a descoperit-o, altfel mulți eram cei care bântuiam nopțile, chiauni de nesomn și umblând ca strigoii prin casă).

Curios cum funcționează mintea asta a noastră. Cum „alege” să uite emoțiile unor întâmplări. De parcă s-ar fi petrecut altcuiva, într-o altă viață; ba și povestești din când în când despre ele, așa, fără să simți nimic special. Și-apoi vezi un film. Și-l simți și-l trăiești cu tot corpul tău, prin fiecare por, fiecare mușchi. Tu ești de fapt pe ecran. Și-atunci zbeng. Te lovește. Te izbește de pământ de-ți sar capacele și rămâi fără aer.

Exact ca atunci când am căzut în grădină, din vârfu’ mărului, pe spate. Sau când m-a lovit mânzul lui Romi în piept (ce noroc că n-a fost iapa!).

„Aaa, păi prin așa ceva am trecut io. Ăăă, cum de-am uitat?”

Iar tot ce-ai simțit atunci, parcă acum o sută de ani, revine. Dar revine amplificat. Tot de vreo sută de ori.

Primul impuls e să o iei la goană. Să ieși la aer. Să începi să țipi. Și-apoi să iei o bâtă și să-ncepi să lovești. De preferat un sac de box. Și-apoi să plângi. Să lași să iasă totul la suprafață. Frica, ura, scârba, greața, umilința, frustrarea, neputința, încrâncenarea. TOT. Exploatarea omului de către om. Traficul de persoane. Sclavia modernă.

Când obligat și forțat de împrejurări îți iei lumea în cap și pleci peste mări și țări, fără să ai habar ce-o să te aștepte acolo. Să ajungi să dormi pe jos, pe o saltea, cu poza copiilor într-o mână și cartea de rugăciuni în cealaltă, înecându-ți plânsul și lacrimile. Fără mâncare. Fără bani. Fără pașaport. Fără speranță. Decât în Dumnezeu.

Să ajungi să muncești pe mai nimic pentru un îmbuibat libidinos și-o babă cufurită* și mădărită*, care toată viața a avut trei griji: să-și sporească averea, să stârnească sfada și râca între copiii ei (iar pe tine să te prindă la mijloc) și să-și mănânce rahatul de sub unghii.

Când obligat și forțat de împrejurări trebuie să le accepți ifosele și aerele și minciunile și să le faci plecăciuni și temenele pentru fiecare gest de așa–zisă bunăvoință.

Să știi că-n fiecare ofertă se ascunde o intenție (dar nu bună!). Să-ți dea un chibrit, dar să-ți ceară înapoi o cutie întreagă. Să știe că ai doar zece piei, dar musai să încerce să o tragă și pe-a 11-a de pe tine. Să-ți promită acte și să vezi ciuciu. Să te facă să-ți aduci și familia aici, apoi să constați că intenția lor era de fapt ca în loc de-un sclav, să aibă patru.

Mișto, nu? Faină străinătatea, așa-i?

„Ce bine de voi!” Serios?

Mirajul străinătății a atins multe suflete. Dar pe și mai multe le-a făcut bucăți. Cei norocoși le-au strâns încet, încet, bucată cu bucată și și-au făcut un rost. Alții, mai puțin norocoși, s-au pierdut pe drum.

Nu vă lăsați păcăliți. Nu vă luați după miraje. Dac-o s-o faceți totuși, n-aveți decât două opțiuni: să vă alegeți cu sufletul praf sau să vă pierdeți pe drum.

Succes!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

22 ianuarie 2018

Fragment din cartea „Trăirile Aurei”. Ambele volume pot fi comandate de pe site-ul editurii Libris-Creator:

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Mulțumesc!