„Eu am făcut. Eu am realizat. Eu sunt atât de mândru(ă) de mine!”.
Și începem să ne lovim cu pumnul în piept, să ne mulțumim noi nouă, să ne felicitam noi pe noi și să defilăm, afișăm și fluturăm cât de extraordinari și minunați suntem.
Lume-lume ia priviți la mine cine sunt!
Și batem toba exact ca pe vremuri când doboșaru’ satului anunța veștile iar lumea se-aduna ca la urs să vadă ce-i.
Și-i un mare fîs. 😜
Am căzut și eu în capcana asta. În toate cursurile, cărțile și articolele de dezvoltare personală chiar ești îndemnat s-o faci. E tentant și îți dă un sentiment de bine. Însă, ca orice capcană, în cele din urmă doare.
Bravo ție c-ai făcut și-ai realizat. Da’ mai lasă și pe alții să îți spună asta, pentru că dacă doar tu o faci, începe să sune-a laudă de sine, ce nu miroase-a bine… 😉 și cam începe să pută.
Felicitări că ești atât de fenomenal(ă) dar omiți un „mic” amănunt: să dai credit celor de la care te inspiri (asta ca să mă exprim elegant și să nu-ți spun de la obraz că furi idei, furi vorbe, furi cam tot ce se poate și le folosești cu nerușinare și ostentație de parcă tu ai inventat gaura la covrig). 😉
Suntem minunați și extraordinari cu to(n)ții (vorba lui Adi, poftim, îi dau creditul meritat 😀🤩) și debordăm de-atâta înțelepciune și vorbe de duh. Ce scrie cineva azi, hop mâine apare și la mine (poate nu chiar mâine, că-i prea bătător la ochi, ci poimâine) c-aș fi scris.
Sunt de acord să te inspiri, să mai vezi ce scrie și altcineva. Dar să iei ce-au scris alții și să „adaptezi”, să modifici un piculeț pe ici pe colo și-apoi să te bați cu pumnu-n piept că „Uite ce idee măreață mi-a venit!” hai sictir! Se numește plagiat. Nu-i nicidecum autenticitate și nici unicitate. E furt. Punct.
Dacă eu n-am trăit povestea pe care am citit-o (sau am auzit-o) la alții, de ce pana mea să scriu despre asta? Doar ca să par c-aș fi atotștiutoare? Nu-s.
O chestie ce deja îmi sare-n ochi (și-i chiar amuzant) e să văd – și să aud – că toți au devenit brusc ardeleni. Apoi că mi-s munteni, că mi-s moldoveni, nu contează, toți folosesc „fain” și „musai” – ca de voie bună!😜 Bravos națiune! (I.L.Caragiale, da?).
Da, suntem minunați și extraordinari cu to(n)ții, dar fără unicitate și autenticitate suntem nimic. Și, mai ales, fără un piculeț de smerenie. Este foarte fain 😜😀 și bine să ne aplaudăm și să ne felicitam noi pe noi. E o modă, e un trend să facem asta, „Mă iubesc și mă accept așa cum sunt”, „Iubirea pornește în primul rând cu mine însu(ă)mi”, bla, bla, bla, dar io zic că un pic de înfrânare n-ar strica. Decență. Pudoare. Modestie.
??? Le mai știe cineva? Le mai pomenește măcar din când în când???
A, încă ceva. Când povestesc în privat ceva cuiva, păi măi nenicule(ă) nu da copy-paste la ce ți-am scris și nici nu afișa (sau spune altora) ce ți-am povestit io în privat FĂRĂ acordul meu, ca să te lauzi tu cu mine, că e al naibii de urât. Încălcarea confidențialității nu-i chiar etic, da?
Și încă ceva, ca să deșert sacul ăsta odată: ajutorul PLĂTIT nu-i chiar ajutor. Dacă ți-am dat bani e serviciu plătit și-atât. Tu ți-ai făcut meseria, io ți-am dat banii. Exact ca și atunci când plătești instalatorul să-ți repare țeava spartă de apă. După ce ți-a reparat-o și i-ai plătit serviciul oferit, de fiecare dată când pornești robinetul nu-l suni să-i mulțumești că ți-a reparat țeava, nu? „Quid pro quo”. Atât.
Hai să nu ne dăm mai catolici decât Papa.
Și nici să nu ne mai credem altceva decât suntem.
Io mi-s io.
Și cam atât.
V-am țucat!
With love,
❤
Hamme,
10/11/2018
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Aura B. Lupu Anulează răspunsul