Ametist

Era noapte. Pe malul mării însă era încă lume multă, terasele şi tavernele pline. Deşi aglomerată, faleza din Ágios Nikólaos era liniștitoare, într-un fel. Atmosfera relaxantă de vacanță, aerul sărat, sunetul valurilor, mirosul mării, mă cufundaseră-n visare. O oboseală plăcută mă-nvăluise şi paşii-mi deveneau tot mai înceți…

– Eşti obosită? mi-a şoptit Adiță, cuprizându-mi umerii şi lipindu-şi buzele de fruntea mea.
– Un pic, am murmurat în pieptul lui, știind c-o să simtă răspunsul meu…


Şi-am mers mai departe înlănțuiți, potrivindu-ne paşii şi ascultând marea.
Era deja un ritual de fiecare seară, plimbarea pe faleză. Treceam de fiecare dată printr-un port iar sunetul velelor lovite de vânt era o tânguire şi-un vaiet prelung…
Vitrinele magazinelor, şi ele încă deschise, nu mă atrăgeau. Faza terapiei prin shopping trecuse pentru mine demult 😉, iar ca să mă zgâiesc la ele fără rost ar fi fost o pierdere prea mare de vreme. Învățasem să-mi drămuiesc timpul (şi energia) chibzuit.
Dar o vitrină mi-a captat atenția. Şi m-a atras ca un magnet. Adi m-a urmat, un pic nedumerit (însă obişnuit cu apucăturile mele) strângându-mă de mână şi ferindu-mă de maşinile care, culmea! nu opriseră ca să trec io! 😂
Ajunsă pe partea cealaltă, în fața magazinului, am rămas în contemplare; aşa ceva nu mai văzusem decât la televizor! Vitrina-mi lua parcă ochii iar chiar la intrare era o bucată atât de impresionantă încât în primă fază m-am gândit că-i falsă. Am văzut însă prețul 😲 şi m-am lămurit: nu era. 😉
Oboseala mi-a dispărut ca prin farmec. Electrizată şi plină de încântare am păşit în magazin.
Nu ştiu cum să vă descriu senzația avută. Şi asta a fost o premieră. Un aer rece m-a învăluit. Apoi fierbinte. Şi-apoi cald… Furnicături din creştetul capului până-n vârful degetelor de la picioare. Bătăile inimii le simțeam parcă în gât. Vocea-mi pierise. Tremuram. Pielea de găină. O stare de bine. De „bine-ai venit!”. Asta simțeam. Lacrimile-mi umeziseră deja ochii da-ncercam să le stăpânesc. Mi-era ruşine de tanti vânzătoarea care-mi zâmbea… duios.
Suspinând şi-oftând trecem printre rafturi; bucată cu bucată le luam în palme, le atingeam, le mângâiam…
Pietre. Semiprețioase, le zice lumea, dar pentru mine inestimabile. Toate culorile, toate formele şi felurile. Calde. Reci. Sau moi. Catifelate. Sau aspre.
N-aş mai fi plecat…
Tanti, zâmbind îngăduitoare, m-a-ntrebat:
– Le cunoşti, aşa-i? Le simți energia?
I-am arătat brațul, cu pielea – încă– de găină şi i-am spus:
– Mă cheamă Aura.
A zâmbit, şi mai adânc, a clipit și-a dat din cap, înțelegând… 💜
La plecare mi-a dat o carte de vizită. Cică ăsta era magazinul micuț, cel mare era în altă parte (am fost şi-acolo da’ energia n-a fost aceeași).
Şi tot la plecare am văzut afişul din vitrină, ce-l sărisem cu vederea: „Don’t touch!”. 😨😂
Ni nu! 😂😂😂

Cu dragoste,

Aura B. Lupu

💜

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s