Căprior

În fiecare an când mergem în România, mergem și la Nicula. 
Altfel nu se poate.
Și de fiecare dată am parte de-un cadou. De-o surpriză. 🙂
Ceva se petrece. Ceva special. Ceva unic. Ceva minunat. O minune-a mea. 
Și asta începând cu prima, pe care deja o știți, cu mirosul florilor în plină iarnă…
Anul ăsta am avut parte de două cadouri: un căprior și-o ușiță; deschisă… 

Altă surpriză de care-mi amintesc a fost când, pregătiți de plecare, paradoxal cu inima frântă și plină de-ndoieli dar și-n al nouălea cer de fericire (era în anul când ne-am mutat în Belgia, 2007, la începutul lunii august), ne-am dus să ne luăm rămas bun de la icoană.
Nu puteam pleca fără.
Pe de-o parte fericită c-o să fim în sfârșit împreună toți 5 și-o să-mi văd visul cu ochii (de-ai duce și pe bărbații mei în Belgia), pe de alta îngrijorată c-o să ne-aruncăm într-un necunoscut și-o incertitudine plină de spaime și frici, murmuram rugăciuni cu fruntea lipită de icoană, înghițindu-mi lacrimile și înfrânându-mi suspinele.
Era puțină lume, fiind aproape singuri în mănăstire.
Și-aud la un moment dat zgomote neobișnuite, vorbit tare și zdrăngănit. Mă-ntorc și văd o echipă de filmare.
Ne așezăm cuminți pe-o bancă, lângă perete (ne-am dat seama că aveau nevoie de prim-planul cu icoana, așa că ne-am scos din cadru) și ne-am continuat rugăciunile.
Și-apoi auzim o voce. Ce-a început să cânte. O femeie micuță, îmbrăcată-n strai popular, cu batic pe cap, cânta cu patos și plină de emoție…
Am încremenit.
Mănăstirea toată parcă vibra la vocea ei. Atât de puternică! Atât de pură! Și-atât de dumnezeiesc de frumoasă!
Habar n-aveam cine era sau ce cânta (am aflat apoi că era o priceasnă și-am bănuit că fusese Eugenia Marinescu).
Știu doar că hohoteam de plâns și tremuram de suspine pe care, de data asta, nu le mai înfrânam. Nu mai puteam… Nu mai eram în stare.
La plecare un călugăr bătrân, ce spovedise până atunci, ne-a făcut semn să mergem la dânsul. Probabil observase zbuciumul și plânsul nostru… Nu mai știu dacă ne-a întrebat el sau am început noi să-i spunem „of”-ul, dar când a auzit că plecăm definitiv, ne-a zis: „Când o să vă fie mai greu – și-o să vă fie! – citiți paraclisu’ Maicii Domnului. Și-o să vă ușureze.” Și ne-a binecuvântat.
Paraclisul l-am citit de-atâtea ori că-l știam pe de rost.
Deci v-ați prins cam de câte ori ne-a fost greu…
Da’ ne-a fost și bine. 🙂
Și-n fiecare an continuăm să mergem la Nicula…
Iar anu’ ăsta, așa cum am scris mai sus, am avut două surprize: un căprior și o ușiță… Deschisă. 🙂
Un alt vis împlinit. O altă dorință.
Pentru că de fiecare dată când mergem la Nicula înconjur bisericuța veche. Îmi lipesc fruntea de lemnul ei, inspir mirosul inconfundabil de busuioc și tămâie și lemn înfierbântat de soare; și mă-nchin.
Și-n fiecare an, înconjurând-o, prin gemulețe privesc cu jind în interiorul ei… În locul sfânt unde icoana Maicii Domnului a lăcrimat, dorindu-mi și visând să pot pași – măcar o dată – acolo.

Iar anul ăsta, prin ușița găsită deschisă, am pășit. Nu pentru mult timp. Doar câteva minute. Dar am pășit. 

Cum să nu fi fericit? Smerit? Și recunoscător?

Cu dragoste,

Aura B. Lupu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s