Vis

Știți cum e senzația aia când te trezești dimineața, ești vesel și bine dispus și-apoi te lovește-un gând. Și-ai vrea să fie ieri dimineață… Pentru că-ți amintești cele întâmplate c-o zi înainte și ți-ar dori să poți șterge ziua aia cu buretele, ca și când n-ar fi existat și nu s-ar fi întâmplat. Când cele petrecute îți zguduie realitatea și-ți întorc lumea cu susu-n-jos. Când tot ceea ce credeai că știi e o mare brambureală. Și-o înșelătorie și mai mare. Când nu mai știi ce să crezi și cu atât mai puțin ce să faci.
Și rămâi năuc pe marginea patului, cu capul în mâini, strângând ochii și cu speranță, întrebându-te: „Dar oare n-am visat?”.
Și-apoi să deschizi ochii și să-ți dai seama că nu, n-a fost un vis. E realitate. Crudă, nedreaptă, dureroasă dar asta e.
Am avut multe astfel de momente. Și probabil c-o să mai am…
Mi-aș dori o baghetă fermecată pe care s-o folosesc în minutele alea de după trezire, în care încă te scalzi și plutești în naivitate și bucurie și să le criogenez. Să le îngheț ca să pot rămâne în starea aia de ne-conștientizare, ne-procesare și ne-admitere a realității bulversante.
Dar cum n-am nicio baghetă magică e musai s-o înfrunt. Și să caut soluții.
După o vreme începi să te obișnuiești cu gândul că nu mai e ce-a fost și n-o să mai fie niciodată cum era.
Cu fiecare zi și cu fiecare trezire durerea începe să se estompeze, începi să simți mai puțin și să să vezi totul ca prin sticlă.
Însă urăsc momentele alea. Indiferent cât de multe am avut, tot nu m-am obișnuit cu ele. Tot mai sper să fie-un vis…
Dar nu-i.
Vestea bună e că în astfel de momente îți dai seama de puterea ta interioară. În astfel de momente, în care lumea ta se zguduie, cad zidurile false. Și rămân pilonii de susținere. Pe care poți să-ți reclădești o nouă lume.
Vestea și mai bună e că lumea nouă e și mai faină decât cea năruită.

Am scris deja de multe ori că momentul meu preferat al zilei este apusul.
De ce?
Pentru că în fiecare apus exist-o promisiune.
Că după zi urmează noapte.
Și doar în noapte putem număra stelele.
Și admira frumusețea argintie a măriei sale, luna…
Iar fiecare apus înseamnă speranță.
Că-n orice sfârșit exist-un început.
Pentru a începe ceva, altceva trebuie să se sfârșească…
Pentru a putea renaște, mai întâi ceva trebuie să moară…
Pentru-a răsari, ceva trebuie mai întâi s-apună…
Pentru a fi fericiți, trebuie să știm ce-i nefericirea.
Pentru a putea zâmbi, mai întâi trebuie să plângem…
Pentru a putea iubi, mai întâi trebuie să știm să urâm…
Dar mai ales trebuie să apreciem.
Ce-avem. Ce suntem. Ce trăim…

Cu dragoste,
Aura B. Lupu

  
17/06/2018

Cutremur

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s