Până pe la 37 de ani n-am avut nicio treabă și n-am știut cum e să ții cure de slăbire. Să-ți numeri fiecare îmbucătură și să-ți supraveghezi alimentația. Eram „femeia șnur, fără țâțe, fără cur” și căutam rețete de îngrășare că no, eram complexată că n-am și io forme și rotunjimi femeiești. Eh, „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se-mplinească” s-a potrivit mănușă! Încet-încet, de la 46 de kile am ajuns la invers. Adică la 64. Bine, dacă mă iau după BMI e ok, mă încadrez în normalitate. Încă. Dar devine enervant să nu mai poți mânca ce și când vrei tu. Mai ales când foamea te „bântuie” permanent. Hai să vă spun un secret: nu pot adormi fără să știu că am sub pat ceva de mâncare. Nu contează ce, un iaurt, un măr, o bucată de ciocolată, orice. Dar să fie sub pat. Chiar dacă nu-l mănânc, să știu că e acolo. Altfel am coșmaruri. Știu și de unde mi se „trage” asta. De la cei cinci ani de „prizonierat”. De la făcutul flotărilor ca să uit de foame. Dar o foame de aia ce-mi răscolea măruntaiele și mi le aducea în gât. Le făcea să se strângă de durere, să chiorăie și să țipe după hrană. Chiar și acum doar scriind despre asta, simt deja golul din stomac, iar durerea e fizică. Din motive de sănătate, am fost silită să urmez cu strictețe un regim. Cred că ăsta a fost unul din cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în viața mea. Și credeți-mă, au fost destule. Să lupt – de data asta conștient și asumat – cu foamea. Să o stăpânesc. Și s-o potolesc altfel. Nu impulsiv și necontrolat. Ci metodic. Eficient. Sănătos. Gândit. Evident c-am fost ajutată de un medic, altfel nu reușeam. Faptul c-am înțeles de unde provenea foamea aia nestăpânită, impulsul și dorința de neoprit, m-a ajutat enorm.

și aici: