Nu pot spune c-aș fi specialistă-n relații sau măritișuri, da’ un lucru știu sigur: oricât de mult v-ați iubi și-oricât de bine v-ați înțelege – și potrivi -, certuri și discuții există în orice relație, în orice cuplu.
Și-un alt lucru pe care-l știu și mai sigur e că-mi displac profund. Orice ceartă simt că mă îndepărtează, mă răcește mai ceva ca freonul, iar de acrit, castraveții murați a lu’ mama îs nimic pe lângă moaca mea de dup-o sfadă.
Vorbe spuse la mânie. Cuvinte aruncate-n vânt. Reproșuri. Acuzații. Și cam tot ce ne stă pe mațe, refulăm. Dăm drumul.
E ca o „detoxifiere”. Și-i bine. E ok. E chiar recomandat. Din când în când…
Dar totuși e de-avut un piculeț de grijă. Vorbele spuse la mânie vin din străfunduri. Și, chiar dacă după aia-ți ceri iertare, cuvintele rămân.
„Sac de oase” mi-a rămas pe creier. Pe veci. Și intonația cu care le rostea (vorbesc acuma despre ex, că actualu’ n-are cum să mă alinte-n felu’ ăsta, știți postarea „Sirena”, cu „de la 46 kg la 64”, deci oasele s-au acoperit între timp – și ani – bine de tot 🤣😂😜).
Dup-o ceartă e faină împăcarea, cică. Dar… depinde ce anume refulați. Că dacă-i vorba de ciorapi și rufe aruncate, sau ne-dus gunoiul și alte nimicuri, e ok. Dar când se-ajunge la reproșuri de-alea grele, ce lasă urme și rănesc profund… atunci e bai. Împăcarea care (poate) vine, nu face decât să prelungească agonia. Unei relații pe butuci.
Când vorbele spuse într-o ceartă țintesc precis, ca să rănești, apare automat și întrebarea: dacă iubești, cum să rănești?