FOREVER

Cei care aveți animale de companie o să știți direct despre ce scriu io acum. Cei care n-au, s-ar putea să spună că exagerez. Dar nu-mi pasă. Exagerat sau nu, o să declar acum și pentru totdeauna că-mi iubesc animăluțul ca pe propriul copil.

Am avut dintotdeauna o legătură mai specială cu animalele. Ba la un moment dat mă gândeam să mă fac veterinar, bine că n-am făcut-o. N-aș fi rezistat. Mi s-ar fi rupt inima de prea multe ori…

Am dresat porci (să-i vedeți ce fain săreau pe picioarele din spate, de zici că erau cățeii!), scroafa de 100 de kile venea în casă după mine, urca scările, și s-opintea și se-ndesa să intre pe ușa strâmtă, da’ tăt mă urma! Ș-apoi să vezi veselie, când dădea să fac-un „tornero”, dărâma tot: masă, scaune, oale, găleata lui moșu’ cu grăunțele desfăcate*.

O-ncasam pe coajă și io și scroafa, de tătă strada auzea guițăturile noastre la unison!

Când am plecată o zi sau două de-acasă în vizită la neamuri la Gostila, a fost dezastru. Când m-am întors, mama m-a anunțat supărată că iepurașii mei dragi și scumpi evadaseră din cușcă și probabil că-i mâncase mâța. Că nu mai apăruseră de sub lemne. Să vedeți bocit de ăla și-nceput de strigat pe toți (evident le pusesem nume!):

— Pufi, Coco, Bulgăraș, haideți mă la mama!!! Unde-mi sunteți???

M-am așezat în cur pă iarba din curte și-am început să plâng de numa’ numa’:

— Iepurașii meeeei, n-ați avut grijăăă de ei! Și ioi și vai.

Și numa’ ce văd c-apare-un bot, o ureche pleoștita, șontâc–șontâc, mai oprindu-se, mai studiind terenul, i-am strâns pe toți în poală. Mama își tăt făcea cruci și se minuna!

— No, bine că noi i-am cătat și i-am momit cu de tăte, am mutat și lemnele și tăt nu i-am putut prinde! Și ni la ea! Cum i-o auzât glăscioru’, cum o ieșit tăți, ca ciupercile după ploaie! Domne, Domne!

Sau când m-a trimis mama la buna pe Poderei, să-i duc mâncare. Badogu’ cu zamă, mămăliga cu brânză, plăcinta cu mere și-o sticlă cu apă proaspătă. Mâncarea era caldă și trebuia dusă repede, să nu se răcească, mai ales că mintenaș era amiază și biata buna era din bună dimineața dusă la fân.

Da’ credeți c-ajuns-am? Am ajuns, da’ cătră sară. Io am vrut da’ am fost distrasă de la misiune, n-a fost vina mea! Că, no, pe dealuri mai o floricică, mai o buburuză, în vale vreo câțiva fisfalăi (un fel de pește pentru cine nu știe!) și iac-așa până când, de pe deal au coborât în goană o turmă de flocoși. Câini de ăia mari, faini, albi. Vreo cinci la număr. Lătrând și sărind, io, minte de fătucă, sărind și chițăind de bucurie mai tare ca ei, că-mi vin în întâmpinare.

Și i-am luat la flocăit pă tăți pă rând, și la pupat și la jucat ș-apoi i-am mai pus și să stea cuminți, să le scot căpușele di pă bot, că săracii nime’ n-ave grijă de ei și tăt erau plini!

Și cum stăteam io așa cu ei tolăniți în juru’ meu, unu’ cu capu’ în poală la „tratament” (nici mac nu zice săracu’, când îi scoteam curvele de căpușe pline de sânge), aud că cineva fluieră și mă strigă. Câinii încep să dea agale din cozi, da’ nu s-au mișcat de lângă mine. Vine omu’ până lângă mine, cu ochii bulbucați de spaimă și-mi spune, cu răsuflarea tăiată (că bietu’ alergase până acolo):

— Tu, fătucă tu, ce faci?

— D-apoi ce să fac, no, ia le scot căpușele, săracii-s plini de ele, că nime’ n-are grijă de ei pe dealurile astea.

Omu’ se zgâia la mine ca la o lunatecă. Uitase să închidă și gura. Io mă gândeam: „Da’ ce treabă are el, că ăștia-s câinii nimănui și io numa’ bine le fac!”.

— Tu fătucă, ăștia-s câinii mei de la stână ! Aieștia o rupt oameni și s-o bătut cu lupii și tu-i ții în polă? Zî drept, ce-ai făcut cu ei? Le-ai dat ceva?

— Păi ce să le dau? Că n-am numa’ mâncarea lu’ buna la mine!

Ioooooi. Ș-atunci mi-am amintit! Io trebuia să-i duc mâncarea la buna! Am sărit ca arsă și dus-am fost. I-am strigat peste umăr la om:

— No, lasă că la restu’ le scot căpușele când mai viu, bine?

Eh, ș-atunci am mâncat bătaie. Biată bună și-o lungit și grumazu’ tăt uitându-se după Auruc, da’ și urechile de foame și sete! Bătaia am primit-o de două ori: și-n ziua aia (că nu i-am dus mâncarea la buna când o trebuit) da’ și când o venit ciobanu’ și le-o povestit părinților mei ce-am făcut.

— Puteau să te rupă tată, că ăia nu-s câinii di pă uliță, ăia-s câini ciobănești, fătuchiță! m-au certat ei, îngrijorați!

Eh, povești ar fi multe. Cert este că legătura pe care o am cu animalele, așa cum am scris la început, e specială. Dar cu Edi e unică.

Edi e puiul meu mai mic. Pentru totdeauna.

FOREVER.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

Fragment din „Trăirile Aurei”. Ambele volume le găsiți pe site-ul editurii Libris-Creator. Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

2 gânduri despre „FOREVER

Lasă un răspuns la Aura B. Lupu Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.