Întotdeauna când am simțit că mi se cam termină bateriile și corăbiile mi se îneacă, a fost musai să ies din casă. Chiar dacă plouă și bate vântul, chiar dacă în pădure noroiul e mare, eu am nevoie de natură ca să ajung iar pe linia de plutire.

E foarte greu să faci pasul ăsta câteodată, când nu-ți vine să ieși din casă și tot ce vrei e să stai toată ziua în halat și papuci, la adăpostul casei tale, fără să vrei să vezi și să auzi pe nimeni, singură cu tristețea ta, cu lacrimile, cu durerile și cu bolile tale. Neînțelese atunci parcă de nimeni. Boli pe care nici nu îndrăznești să le recunoști în fața nimănui, de parcă ar fi o rușine. De parcă ar fi cuvinte interzise.

Depresie, burn-out, PTSD, fibromialgie, sindromul cutare sau cutare, nu le pomenește nimeni, nu suferă nimeni de ele, toți sunt sănătoși tun și fericiți.

Eh, io recunosc că m-am luptat cu câteva dintre ele și încă mă mai lupt. Nu e vorba de a face paradă cu bolile mele sau de a cerși atenție și milă. O fac din dorința de a ajuta și pe alții.

Cineva mi-a comentat la una dintre postări: „Aura, ce bine te înțeleg!” și asta m-a pus pe gânduri. În situația mea, descrisă în acea postare, înseamnă că mai este -sau a fost- și un alt suflet. Și poate simplul fapt să vezi că nu ești singur într-o suferință, te poate ajuta. Să știi că treci prin ceva prin ce a mai trecut și a răzbit şi altcineva îți poate aduce alinare. Că există speranță și vindecare.

Știu ce înseamnă să suferi în tăcere. Să plângi muțește. Am trecut prin asta și prin multe altele. Și am răzbit.

Important e să ai curajul să-ți recunoști boala și-apoi s-o tratezi corect. Să încerci să-ți schimbi starea de spirit. Natura ajută enorm. Pe mine una cu siguranță.

Chiar dacă plouă și bate vântul. Nu contează. Contează doar să fac pasul cel mai importat: dincolo de pragul casei.

Așa că aveți curaj. Și treceți-l.

Eu azi am făcut-o.

Și-a fost minunat.

With love,

Aura.