Semne

Sunt deja prea multe coincidențe ca să le ignor sau să nu le iau în seamă.
Le consider semne.
Că sunt pe drumul cel bun.
Filmulețul ăsta a fost primul lucru ce mi-a apărut pe ecranul laptopului când l-am deschis.
Exact despre femeia asta, Louise Hay, de care până ieri nu știam nimic, am discutat în sesiunea de ieri.
Exact cum altă dată, după altă sesiune, primul lucru apărut a fost celălalt filmuleț, cu femeia bătută, care a activat în mine dorința de-a scrie.
După atâția ani, „brusc și dintr-o dată” cuvintele au început să curgă.
Pentru prima dată am reușit să scriu despre agresiunile ex-ului.
Deși eu credeam că le-am șters, uitat și îngropat de mult, atunci mi-am dat seama că le cărăm de fapt după mine, ascunse într-un colț și ticăind ca o bombă cu ceas.
Și că aveam nevoie de vindecare…
Așa cum acum realizez că mi-am găsit menirea.
Misiune, rost, chemare, sarcină, oricum i-aș zice tot aia e.
Dacă până ieri bâjbâiam prin ceață, căutăm și nu știam ce caut, ieri a fost ca și o clarificare, ca și piesele de puzzle ce se așează singure la loc și formează imaginea de bază.
Încă procesez.
Încă rumeg. 😉
E mult de digerat.
Și nu este ușor defel.
Chiar și corpul meu îmi spune asta.
Toate experiențele prin care am trecut se pare că au avut un scop.
Nu degeaba am trăit tot ce-am trăit până acum.
De multe ori ziceam că eu nu pot să mă uit la telenovele, pentru că propria mea telenovelă le „bate” pe toate.
Eu mi-am trăit-o și simțit-o pe propria piele, nu doar am privit-o la televizor. (deși ar fi fost mult mai comod, nu?).
Așa că hai să fac un mic test.
Gândul meu de azi:
O să scriu o carte. 🙂
Câți dintre voi ar cumpăra-o?
Dacă da, comentați la postare cu o simplă inimioară.