Cele trei fetișcane chicoteau plimbându-se printre tarabele talciocului, ciripind ca niște păsărele primăvara, era prima oară când mergeau singure, fără părinți, la târgul din orașul ce era la nici 5 km distanță de satul pierdut între dealuri, unde copilăriseră. Aveau 14 ani și capul plin cu visuri și dorințe îndrăznețe. Toate trei erau frumoase, fiecare în felul ei, dar aveau ceva ce le unea, în afara mâinilor pe care și le împreunaseră, ca să nu se piardă în mulțimea oamenilor din talcioc. Aveau o frumusețe dată de tinerețe, de traiul sănătos de la sat și de curăția cugetelor. Ochii le străluceau în culori diferite: negri ca smoala, ai fetei micuțe, cu părul ca pana corbului și lung, lung, până pe talie, lăsat liber; albaștri ca cerul, ai fetei din mijloc, care avea o coloare incertă în păr, ba șatenă la umbră, ba cu reflexii roșiatice în razele soarelui; blonda cenușie, zveltă ca o căprioară, cu părul tuns scurt, scânteia o privire verde smarald.

…

Dintr-un capăt al talciocului, mai către margine, o țigancă le urmărea, pufăind dintr-o pipă. Urâtă, zbârcită, cu fustele înfoiate, vindea nimicuri, tot felul de inele, cercei și mărgele colorate. Când fetele au ajuns în dreptul ei, le-a ademenit cu flecuștețele înșirate. Fiecăreia i-a pus pe deget câte un inel potrivit, zicea ea, lăundându-le frumusețea, cu ochii lor. Râzând, fetele și-au admirat mâinile împodobite, întinzându-i țigăncii cei câțiva lei ceruți pe tinichele, blonda însă, știind că nu mai avea niciun bănuț rămas, n-a vrut să-l păstreze. Când să-l scoată de pe deget, n-a mai putut. Țiganca, luându-i mâna într-ale ei, i-o întoarse și începu să-i ghicească-n palmă.

— La ceas de sară o să-ți întâlnești gagicu’, omu’ inimii tale, da-ți lași norocu’ să treacă pă lângă tine. Îi trece apoi pîn’ multă durere și năcaz, ca să ajunji iară la el, rosti cu voce gravă țiganca devenită prezicătoare.

Fata blondă, surprinsă de gestul țigăncii, amuțise.

Una dintre fete, mai dezghețată, o întrebă:

— Și cum va arată gagicu’ ei, să știe dacă-l vede și să nu-l lase să plece?

— Oacheș și cu musteață! Da’ ochii i-s de aur! răspunse țiganca, fără să stea defel pe gânduri.

Fetele izbucniră-n râs, știau toate că Irinei nu-i plăceau bruneții, nici mustăcioșii. Ce aiureală!

…

Noaptea, Irina avu un vis ciudat. Se făcea că mergea în grădină, să adune bostanii pentru porci, pe care-i găsea între rândurile de mălai, când, un foșnet ciudat, o făcu să se oprească. Se ridică, privi împrejur, dar nu se vedeau decât tulpinile mălaiului mișcându-se. Ceva venea spre ea… Speriată, fugi spre poartă dar, de spaimă, nu reușea s-o deschidă. Zgomotul era tot mai aproape, ceva alerga după ea. Când trase în sfârșit ivărul și se refugie după gardul ce credea ea c-o protejează, Irina se întoarse și văzu un lup mare, alb, oprit în fața porții. Icni de spaimă. Împietrită, îi era frică și să respire. Gardul, devenit mic dintr-o dată, era o nimica toată pentru lupul imens ca să-l sară. Și totuși n-o făcu. O privea cu îngăduință, cu ochi irezistibili, aurii, pe fata speriată. Hipnotizată parcă, Irina se duse spre gard și întinse mâna spre lup. Când să-l mângâie, Irina se trezi. Era leoarcă de transpirație iar inima-i bubuia în piept.

…

O poveste adevărată. Sau nu…

Voi ce credeți? Și-a întâlnit fata blondă, cu ochii verzi, de smarald, ursitul?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22/01/2026