Nu-i greu nimic. Nici s-o duc la baie, nici s-o spăl și s-o îmbrac ca pe un copil, nici să-i fac curățenie, să-i gătesc sau să fiu constant în alertă, 24/24. Cel mai greu e să mă uit la trupul ei plăpând, împuținat și măcinat de boală, la mâinile pătate, anchilozate, la ochii tulburi și spatele cocârjat, la pașii nesiguri, târșiți și da, asta-i cel mai greu: să nu mă podidească plânsul. Îngrozitor de greu e să-mi păstrez vocea neschimbată, joasă și calmă, când de fapt aș urla și-aș hohoti de durere. Iar ceea ce-mi sfâșie sufletul e neputința. Faptul că n-am cum s-o ajut, s-o vindec, să dau timpul înapoi, s-o aud iar râzând cu poftă, s-o văd frământând plăcinte și împletind colăcei, trebăluind prin curte și prin bucătărie, strigăndu-mă cu o voce clară „Aurucu mamii!”, asta, da, asta mă doboară.
Restul? Nimic nu e greu. Doar inima o simt cum e grea, tot mai grea, de parcă ar cântări ea singură o tonă.
Cuzdrioara,
27 august 2025
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu