Coșmar

Chiar dacă ai sufletul sfâșiat de durere, chiar dacă inima-ți sângerează iar ochii îți plâng, nu ai ce face. Ziua vine. Noaptea trece. Și trebuie să trăiești. Să te îmbraci, să mănânci, să-ți continui viața. Să mergi înainte. Să te rogi. Să aștepți. Și să speri. Că azi va fi mai bine decât ieri. Că…

Aura B. Lupu

octombrie 10, 2025

2 – 3 minute

Nu ai ce face. Mâinile-ți sunt parcă legate. Gura, astupată. Ochii, acoperiți. Urechile, înfundate.

E o senzație îngrozitoare. Pe care acum o retrăiesc. E un coșmar. Ce m-a urmărit și mi-a bântuit nopțile mult timp.

Auzeam doar sunetul aparatelor. Bip, bip, bip… Vedeam ca prin ceață. Tavanul era alb. Voiam să-mi întorc capul, dar nu puteam. Eram complet imobilizată. Încercam să-mi mișc mâna. Nimic. Tremuram. Mi-era atât de frig! Simțeam că mă sufoc, iar masca de oxigen nu mă ajuta defel. Gâtul mă ustura și mă durea îngrozitor. Nu puteam să-nghit. La un moment dat, aud niște voci. Și-mi amintesc unde sunt. În sala de operație. Vai, m-au anesteziat deja, dar anestezia nu și-a făcut complet efectul, pentru că aud și văd și simt totul, doar că nu pot să mă mișc. O să mă taie pe viu! Încerc să urlu, să strig, să mă zbat, să-i anunț cumva că nu dorm, să nu mă opereze încă! Parcă am în gură sticlă pisată, ce mă sufocă, mă zgârie și mă taie pe gât și-mi înăbușă urletul disperat. Aparatele o iau razna, bipăind tot mai rapid, odată cu inima ce-mi bubuie în piept. Și simt o mână pe umăr. Aud foșnete și agitație-n jurul meu. Și-apoi văd doi ochi căprui, calzi și blânzi și-un zâmbet luminos.

– Uite, cineva s-a trezit! Nu te speria, e bine. Ai trecut de operație. Ți-e frig?

Și simt aerul cald ce mă învăluie sub pătură.

Sunt buimacă. Năucă. Și complet dezorientată. Cum adică, am trecut? Că doar acum câteva secunde mi-au pus masca pe față.

Reușesc să-mi mișc, un pic de tot, capul, iar ochii-mi cad pe-un ceas de pe perete.

E 11 și 10. E ora la care-am venit io pe lume, doar că spre miezul nopții. Acum simt c-am renăscut. Și mă calmez instant. Știu că am intrat în operație la 9 fără un sfert.

Adorm liniștită. Am scăpat. N-o să mă taie pe viu.

Aceeași senzație de-atunci, de după operația de-acum mulți ani, o am acum. Complet neputincioasă, asist la ce se-ntâmplă și nu pot face nimic. Urlu și țip. E degeaba. Nimeni nu mă vede, nu mă aude, nimeni nu poate să m-ajute, nimeni nu vrea.

Durerea taie în carne vie și n-am cum s-o opresc.

Tot ce pot face e atâta doar: să aștept. Să mă rog. Și să sper.

Aura B. Lupu

02/09/2025

Cărțile mele le găsiți aici