Azi, în sfârșit, am respirat adânc. De când am venit aici, în România, am senzația că doar îmi țin respirația, pășesc pe vârfuri și vorbesc șoptit. Azi, la locul meu de suflet – Mănăstirea Nicula, am pus toată greutatea inimii la picioarele Maicii Domnului. La icoana făcătoare de minuni.
Tu știi, măicuță. Cel mai bine știi ce și cum trebuie făcut. Cum să alini suferința unui suflet bolnav și să potolești o inimă răvășită. Un suflet împărțit. Care-ar vrea să rămână aici, dar care trebuie să fie și alături de copii. Mai ales acum. Nora stă să nască. Numai pe noi ne au. Ce să fac? Și cum să mă împart? Pe de-o parte e mama… Of, mama… Iar dincolo e noul suflet ce se pregătește să vină pe lume. Cum să nu-l pot întâmpina? Unde să fiu? Cum să mă împart? Cum?
Întrebări care-mi bântuie nopțile și-mi sfâșie inima. De-aș putea, Măicuță! De-aș putea… Las la picioarele tale grijile mele și întrebările astea fără răspuns. Să le găsești tu rezolvarea și să-mi arăți calea.
Eu, după ce-am plâns înaintea ta, după ce m-am rugat și-am ieșit din mănăstire, măcar am putut, în sfârșit, respira.
30/08/2025
Cuzdrioara
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu