Nimic din postarea mea anterioară nu hulește sau critică. Și nici nu desparte românii între „cei rămași” și „diaspora”. Asta e urâțenia și josnicia cea mai mare, când dezbini, separi, când transformi totul și orice într-o luptă între „noi” și „voi”. Am scris mereu frumos despre Dej și România, am promovat-o și-am lăudat-o și i-am dus dorul, i-am trimis banii mei munciți cu greu, acolo am venit în fiecare vară în concediu, de peste 22 de ani. Am luat apărarea românilor întotdeauna, am sărit ca arsă când erau catalogați în fel și chip și n-am ascuns niciodată de unde vin și cine sunt. Am învățat pui de belgieni să vorbească românește și-o voi face și cu nepoții mei, dacă m-a învrednici Bunuțu’ și m-a ține sănătoasă. Că acum, în momentul ăsta, nu vreau să mă întorc în România, mă face trădătoare de neam și țară? Posibil. Dar hai să vedem, poate găsiți voi o soluție la situația mea. Nu așa, în general, ci cu subiect și predicat, exact la situația care m-a făcut pe mine să scriu ce-am scris. Cine știe, poate chiar există o soluție pe care io n-o întrezăresc. Sunt în Belgia din 2002. Acum, în momentul ăsta, cu casă, masă, serviciu, bărbat, copii, cățel, rate, ipoteci. Tot tacâmul. Mama și tata în România, cu frate, cumnată, nepoate, unchi, veri, mătuși etc. tot acolo, și ei. În septembrie 2023 unul dintre băieți mi se îmbolnăvește. Cancer. Tratament, operații, chimio. Nu trece bine el de asta, că vine altă lovitură: nora. Tot cancer. Alte operații, alte tratamente. Ne întorceam de la o mini vacanță din Ardennen, împreună cu ei, nora abia ce se operase a doua oară, când mă sună ai mei și-mi dau altă veste: mama are Parkinson. Urmează drumuri în România, reușesc s-o aduc pe mama aici o perioadă, dar fără tata nu vrea să stea, o duc înapoi, între timp merg și la muncă, fac de toate, în weekenduri mergem la băiat și noră, vin ei aici când pot, spitale, consultații de le pierdem șirul, așteptat vești cu sufletul la gură și inima în palme. Io mă îmbolnăvesc și ajung la spital, operație iar, nici n-am scăpat bine de orteză și de refacerea după operația la umăr, cu șuruburi și ancore prin oase, c-o iau de la capăt cu alte dureri. Merge soțul în România, merge băiatul cel mare, îi aduc aici iar pe ai mei, de data asta împreună, cu speranța că de data asta v-or sta mai mult, măcar până la primăvară. De unde! Pleacă după o lună. Motive, multe și complexe, nu vreau să le discut aici. Bun. Acum, ce să fac? Să plec io, în România? Să renunț la soț, copii, serviciu? Cum să mă împart? Ziceți-mi și voi. De asta am scris ce-am scris. Pentru că mă simt copleșită, vinovată, pentru că nu dorm nopțile, pentru totul că e al naibii de complicat și greu. Nu sunt patriotă? Posibil. Nu sunt o fiică bună? Probabil. Ce sunt, atunci? Sunt doar un suflet frământat. Rupt în bucăți, împrăștiat și purtat în patru zări. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că, în toată nebunia asta, încă găsesc puterea să zâmbesc. Amar de multe ori, ce-i drept.

Aura B. Lupu

14/01/2025