O tristețe fără sfârșit îmi îngreunează sufletul. Parcă am intrat în zona crepusculară, unde nimic nu e cum pare și nimic nu e cum trebuie să fie. Totul e distorsionat, răstălmăcit, întors cu susu-n jos. Orice ai face sau zice, dă prost. Se zice că succesul vine la pachet cu multa ură și invidie, până acum n-am crezut asta, ziceam că-s vorbe-n vânt. Acum nu mai zic nimic. Nu mai cred nimic. Și nu mai vreau astfel de energii. Mi-am încălecat bidiviul și-am plecat în locurile mele faine, unde nu-s prădători și răuvoitori. E doar vânt, brazdă proaspăt întoarsă, miros de apă și pământ. Trag cu nesaț aroma în piept, opresc apoi pe malul apei. Ce liniște și împăcare e! Dumnezeu mi-a mai făcut un dar, pruncul e bine, controlul a ieșit cum trebuia. Cât de bun ești, Doamne! A trecut un an de când… Gata, a trecut, nu mă mai gândesc. Sfântul Nectarie ne-a fost aproape și vreau să ajung pe insula Eghina, la el. Acolo și pe Camino de Santiago, sunt două locuri unde-mi doresc să pășesc. Ce puțin a mai rămas din anul ăsta! Pace și liniște, asta-mi doresc. Și tristețea asta, ce seamănă tare de tot cu dezamăgirea, să dispară. Și să am sufletul ușor.
Voi? Ce vă doriți pentru sfârșitul de an?
Cu drag și cu iubire,
16/11/2024
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu