Mi-a trimis Adi o poză veche, veche, probabil a găsit-o prin vreun album rătăcit, și m-a bufnit plânsul, văzând-o. Eram în primii ani de „navetă” între România-Belgia, aveam, ca de obicei la întoarcerea acasă, 45 de kile, eram cumplit de nefericită, extenuată de muncă și de foame și de dor. I-am arătat-o și mamei, iar ceea ce-a zis mi-a sugrumat vocea și mi-a secat lacrimile, instant. Probabil nu și-a dat seama ce zice, mă mint io acum, dar prefer să cred asta. Minciuna e uneori mai dulce, nu? E o perioadă în care-s scufundată-n butoiul cu melancolie (ca să nu-i zic de-a dreptul depresie), mă cam îneacă plânsul din orice. Vizita părinților mei s-a încheiat, ieri s-au întors în țară și-n perioada asta de aproape o lună de zile, cât au stat aici, mi-am dat seama că-s complet fucked up. Că-s încă un adult disfuncțional. Că mai am mult și bine de lucrat cu mine însămi și de vindecat. Că vrând să fac bine, fac mai mult rău, iar că binele meu nu va fi niciodată egal cu binele lor. Sunt lucruri pe care le-am conștientizat de destule ori, le știu, le-am asimilat, le-am procesat, însă, pare-se, nu suficient.
Mi-a venit în minte un exemplu: avem bunici care locuiesc la țară, într-o casă rudimentară, în condiții mai grele, iar noi, dorind să le facem viața mai ușoară, ne apucăm să renovăm. Băgăm apă, căldură, modernizăm, punem gresie și faianță, pavăm curtea, înălțăm gardul, credențul și lădoiul le punem pe foc, mobilăm cu dulapuri și paturi noi, aruncăm „vechiturile” și cumpărăm covoare în loc de țoale și preșuri. Și-apoi ne uităm la ei cum stau stingheri pe un colț de canapea nou-nouță, frângându-și mâinile și cercetând pereții, căutând ceva vechi, ceva ce să recunoască, ceva ce știu că le aparține de generații întregi, moștenite de la mămuca și tătucu. Caută disperați ceva de ce să se agațe, să nu se mai simtă musafiri. Nefericiți, frământând o bucată de batic sau de năfrămuță, suspină după căsuca lor. Și tot binele nostru, pe care credeam că-l facem, s-a dus pe apa sâmbetei, nefiind defel egal cu binele lor.
„Vagabondam” acum mulți ani prin țări străine, în căutarea unui trai mai bun. Încă mai vagabondez… Dar nu mai caut nimic. Nici aprobarea, nici recunoștința, nici fericirea, nici binele altora. Decât al meu. Pentru că uite, o lecție pe care nu vreau s-o mai uit vreodată și-mi vine s-o cos pe-un ștergar, pe care să-l agăț pe un perete, ca bunicii mei, asta e: „Binele meu nu va fi niciodată egal cu binele tău”
Cu tristețe, dar tot cu drag și cu iubire,
09/11/2024
Cărțile mele le găsiți aici
https://www.sionoeditura.com/product/eu-si-atat/
https://www.sionoeditura.com/…/traieste-iubeste-si-taci/
și aici
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
și-n următoarele librării:
Eminescu- București
Gaudeamus- Cluj
La două bufnițe – Timișoara
Junimea & Casa Cărții – Iași
Elstar – Câmpina
Șt O Iosif – Brașov & Libris
Prăvălia cu cărți – Constanța
Aida – Drobeta-Turnu Severin
și alte librării independente din țară.
PLUS rețelele naționale:
Alexandria
Cărturești
Humanitas
CLB – București
Acum și în format electronic.
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Dana Fodor Mateescu Anulează răspunsul