Ieri, în drum spre muncă, m-a copleșit un sentiment profund de recunoștință. Venit brusc, de nicăieri. A fost atât de intens încât am fost nevoită să opresc câteva clipe pentru că nu mai vedeam drumul din pricina lacrimilor. N-am zăbovit mult, doar cât să-mi trag mucii și sufletul și să șoptesc rapid un Tatăl Nostru. Mă uitam la strălucirea apei, la albastrul cerului și verdele ierbii, iar lacrimile continuau să curgă. Aura, ce tută ești! Mi-am potrivit ochelarii mai bine pe nas și-am plecat mai departe. Alți bicicliști treceau pe lângă mine nepăsători, vâjâind, neatinși de frumusețea zilei. Preocupați să pedaleze vânjos, încordați, cu capetele aplecate, își numărau km parcurși. Și-atunci am zâmbit. Nu, Aura, nu ești tută defel. Ești o norocoasă. Că poți să te bucuri pentru orice. Că primești ce ți se oferă, cu inima deschisă și palmele întinse. Că prețuiești fiecare moment și te emoționezi la un cer senin și-o zi frumoasă de toamnă.

Nu mai treceți nepăsători pe lângă viață. Pentru că, supărată pe voi, s-ar putea ca, la un moment dat, și ea să vă ignore.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

21/09/2024