Cred că frigul și ploaia din ultimele zile mi-au pus capac. Mă dau io mare și tare, dar am ajuns într-un punct în care corpul zice nu. Gata. Stop. Și nu doar corpul. Toate conspiră și mă opresc: vremea, viața, împrejurările. Azi, plecând pe-o ploaie torențială și-un frig crâncen la muncă, am găsit podul închis. N-aveam cum trece, decât dacă aș fi avut aripi, nu roți. A fost musai să mă întorc. Fleașcă, zgribulită, nervoasă, obosită, am cedat. M-am întors. Am mers totuși și la muncă, dar mai târziu. Munca m-a ajutat mereu să nu mă mai gândesc la necazuri, mi-a abătut gândul de la supărări. Dar când devine o sursa de stres și durere, hm… Mi-e clar că nimănui nu-i pasă de mine mai mult decât mie însămi. E evident. Am de făcut niște alegeri. Încăpățânată, evit să le fac. Doar sunt rac… Dar corpul e și mai încăpățânat. A tras frâna de mână. Mi-a dat și-o durere de gât, o tuse stăruitoare și niște frisoane. Cred că-i totuși momentul să-l ascult. Mai ales că parcă totul conspiră și-mi zice să mă opresc. Voi vă ascultați corpul, de obicei? Sau și voi îl ignorați? Trageți de el?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

17/04/2024