N-am cerșit niciodată, nimic, de la nimeni. Nici când n-am avut bani de pâine. Am luat cu împrumut da, dar i-am dat întotdeauna înapoi. Nici când eram singură, într-o țară complet străină, fără un cent în buzunar, doar cu câțiva biscuiți și banane am supraviețuit zile în șir. N-am întins mâna nici dacă aș fi murit de foame. Am cerut de lucru, cinstit, da, dar să pretind ceva gratis, fără să dau nimic la schimb? Nici vorbă. Însă cel mai rușine mi-a fost nu când am fost scuipată, înjurată, bătută și batjocorită, ci atunci când, ruptă de foame și de dor de copiii mei, muncind uneori chiar și câte 16 ore pe zi, am găsit pe jos o caramea. Îmi văd și acum mâinile roșii, umflate, crăpate până la sânge cum, tremurând, au desfăcut staniolul de pe ea și-au dus-o repede la gură; cum am închis ochii de satisfacție simțindu-i gustul. Și cum mi-au dat lacrimile apoi, de rușine. Să ajung să culeg de pe jos o bomboană și s-o mănânc, hulpav, ca pe ambrozie… Nici când facturile de la spital au continuat să vină nu m-am plâns. Ba din contră, am donat io pentru alți bolnavi de cancer, tocmai pentru că știam cum e. Nu scriu toate astea pentru milă sau atenție. Scriu doar pentru că vreau ca cei care-și zic în barbă că prețul cărților (nu doar ale mele) e cam piperat, e scump, să înțeleagă un lucru: în viața asta totul are un preț.
Cu drag și cu iubire,
27/02/2024
P.S. În poze-s (doar) primele facturi de la spital, după operația lui Vlad și chimioterapie.
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Katherine Mary Anulează răspunsul