Am dormit 12 ore. 12!!! Cred că n-am mai dormit atâta niciodată. Seara cad lată de oboseală, simt efectiv cum bateriile-mi pâlpâie, epuizate. Mai ales după multiplele reprize de bufeuri și crize acute, atunci când durerea dispare, adorm instant.

Când mama îmi zicea că, de la o vârstă, simți efectiv cum te lasă puterile și ce făceai ieri, azi nu mai poți face, n-o credeam, mie asta n-o să și se întâmple, nuuu, io mi-s super-femeie, nu mă las, io o să fac sport, mișcare, o să mănânc sănătos, o să mă hidratez și-o să mă îngrijesc, bla, bla, bla. Pe naiba! Cu toate astea, tot la vorbele mamei am ajuns și-i musai să-i dau dreptate. Ce făceam ieri, azi nici vorbă să mai fac. „Nu-i după voință, că-i după putință!”, zicea bunicul meu. Speranța mea e că-i doar o etapă trecătoare. C-o să-mi revin. C-o să pot s-alerg din nou, să joc badminton, să escaladez munți și să nu mai gâfâi ca o locomotivă după doar trei scări urcate. Știu că poate-s nerealistă, dar ca înecatul ce se agață de un pai, nu mă las.

Ieri am trecut, după multă vreme, prin locurile pe care acum doi ani le parcurgeam zilnic, în alergare sau plimbare, unde jucam badminton și râdeam în hohote cu Adi, prostindu-ne ca doi puști. Azi ne întrecem în văitături, unu’ de genunchi și spate, altul de umăr și încheieturi; și amândoi de tot și toate.

Cu toate astea, mă consolează gândul că încă pot merge cu bicicleta, că pot munci cu drag și spor, că mintea, așa în ceață cum e câteodată și complet uitucă, mă ajută încă, cât de cât. Ok, corpul îmbătrânește, e ceva normal și natural. Dar dacă spiritul rămâne tânăr, dacă voința se păstrează de fier, putința crește, câte-un pic. Nu mult, dar suficient. Știți expresia, nu-i așa? Când Dumnezeu închide o ușă, deschide undeva o fereastră.

Mama, ai dreptate, ce ieri făceam, azi nu mai pot. Tocmai de asta, o să fac altceva. C-așa-s io, căpoasă ca un catâr. Și vă-ndemn și pe voi să faceți la fel. E al naibii de greu uneori, dar fără provocări, fără lecții de viață și încercări, ce-am fi? V-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

06/02/2024

3 răspunsuri la „Oboseli”

  1. Tu ai interiorul tânăr și fain și asta contează mult!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Da. E chiar așa cum ai spus. Și chiar dacă traversăm zile întregi pe modul inerție, în care bateriile ni-s consumate și abia ne târâm, să nu renunțăm la speranță. În loc să zicem că de-acum suntem gata și noi, că ne-au ajuns bătrânețile (e o lume întreagă împrejur care ne „consolează” cu acest firesc al vremii și ne cere să ne consolăm), noi să avem această bună încăpățânare: Gata va fi doar etapa cea proastă, nu și noi. Avem drum în față și avem bucuria de a-l parcurge. În alergare sau la pas, noi suntem veșnic tineri. În spirit, cel puțin!

    Apreciat de 1 persoană

    1. În spirit, mai ales! Îți mulțumesc, Condei!

      Apreciază

Răspunde-i lui Poteci de dor Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Tendințe