Mă simt mică, mică de tot. Neînsemnată. Nevrednică. Fir de nisip. Dar cu inima plină, doldora de recunoștință. Mi-e parcă și frică să scriu. Știu, e o credință limitativă. Am mult de lucru la ele, că am încă destule. Dar când ceva bun se petrece, în loc să-mi trâmbițez bucuria, mă închid în mine și plâng de fericire, muțește. Încremenesc. Mă blochez. Și plâng iar. Vlad e bine. Analizele și scannerul au ieșit bine. Cancerul a dispărut, s-a dus. Ducă-se! Am primit, chiar înainte de-a știi rezultatele, un mesaj de la un părinte pe care eu îl respect și prețuiesc nespus. Așa, pe nepusă-masă, nici nu-mi venea să-mi cred ochilor când am citit. Cum să-mi scrie mie, neica nimeni, ditamai omul? Am hohotit și-atunci. N-am plâns atâta în ani de zile, cât am plâns în ultimele luni. Dar când vezi cum atâția oameni ți se alătură în rugăciune, te cutremuri. N-ai cum altfel. Vlad e bine. Ține-l, Doamne, tot așa!
Iar celor care au aprins o lumânare și s-au rugat pentru el, să vă dea Dumnezeu numai bine, pe măsura bunătății și mărinimiei voastre! AMIN!
Mă-nclin.
Cu drag, iubire și infinită recunoștință,
o mamă care a reînviat.
22/01/2024
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Ana G. Anulează răspunsul