Stau în fața porții școlii, e frig, îmi adâncesc mâinile în buzunare și-mi trag gluga pe cap. În loc să stau cu ochii-n ecranul telefonului, îmi place să observ. Nici de data asta nu-s dezamăgită, o pasăre mică, neagră, cu ciocul galben, ciugulește dintre frunze. Când mă vede, se oprește și mă studiază atent. Decide că nu-s un pericol și-și continuă scurmatul. Cred că e o mierlă, nu-s sigură. Îi fac câteva poze, nu mă bagă-n seamă. Nu știu ce tot ciugulește, nu reușesc să văd, n-am ochelarii la mine, deși ar trebui să-i port. Se oprește și-apoi zboară, brusc. Aud pași în spate. Aha, încep să apară și ceilalți „așteptători”. Ne salutăm, zâmbind. Inima îmi crește. I-am românizat. Deja-i știu pe nume pe mulți dintre ei. Îmi amintesc primele zile, când era o tăcere apăsătoare în fața porții școlii, nimeni nu vorbea. Mai toți erau cu nasurile-n telefoane. Acum cotcodăcim de zor, până apar copiii. Socializăm (a se citi bârfim). Știu că Erna urmează să fie operată la umăr, Marie are probleme cu inima, Erwin a fost la înmormântarea prietenului cel mai bun și are ochii-n lacrimi, când ne povestește. La doamna profesoară din Erpe-Mere a nins alaltăieri, Wiske a fost la control. Am aflat că joia parcarea e plină pentru că se joacă cărți în Lekkerbek, pentru bufeurile de la menopauză e bun ananasul. Domnul care seamănă leit cu frate-miu (știe, că i-am făcut și poză și i-am arătat și lui una cu sosia lui) zice că nevastă-sa a fost și ea bolnavă și că s-au schimbat mult timpurile. Se aude clopoțelul. Copiii năvălesc. Io zâmbesc. Când trec pe sub copaci, aud un ciripit. Probabil e mierla mea scurmătoare.

Ce fain e să fii româno-belgian!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

19/01/2024