Lacul a înghețat complet peste noapte. Micul ochi de apă care mai rămăsese c-o zi înainte neînghețat, tremurând ușor sub răsuflarea îndârjită a vântului, s-a declarat învins și-a încremenit. Nici măcar soarele ce strălucește nu mai are putere să-l scoată din nemișcare. Opresc pe malul lui. E un peisaj demn de admirat. Crănțănesc iarba sub tălpi, iar fiecare pojghiță subțire de gheață sfârșește trosnind și pocnind sub ghetele mele. Ador sunetul ăsta încă de când eram fătucă, nu știu de ce, dar simt o plăcere deosebită să sparg bălțile mici, înghețate. Îmi simt buzele crăpându-se încet, încep să mă usture. Rezist tentației să le umezesc, aș face mai rău, m-ar pișca și mai tare. Îndrept capul spre cer. Câteva aripi de îngeri sunt conturate pe el iar soarele galben, pal, are parcă formă de cruce. Mă simt răstignită, țintuită de razele lui. Stau așa, cu ochii închiși, câteva clipe, în nemișcare. Inspir adânc aerul pur. Mă urnesc greu înapoi, de pe mal, spre bicicleta mea părăsită. Pornesc. Oare unde?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

11/01/2024