De vreo 17 ani, seara de anul nou m-a prins pe gătit, pregătit, dușat, aranjat, puțulit etc. Mereu am fost pe ritm alert, cu masa încărcată cu felurile tradiționale pregătite de mâinile mele, cu statul obligatoriu până după miezul nopții, înțolită, parfumată, cu bani îndesați prin locuri nu tocmai aerisite, chiloței roșii, pocnitori, lumini, zgomot, ce mai, tot tacâmul adecvat primirii noului an, cu surle și trâmbițe și toate superstițiile îndeplinite, ca să fie un an bun și fain și minunat. E primul an care m-a găsit în halat pufos, cald, pe care l-am îmbrăcat după un duș temeinic, întinsă pe canapea, uitându-mă la televizor, cu Max în brațe, calmă și liniștită, ușor tristă, ușor fericită. Fără tam-tam. Fără masă încărcată. Fără șampanie, pocnitori, fără superstiții, fără ritualuri. Doar c-o rugăciune spusă în gând. N-am mâncat nici 12 boabe de struguri, n-am avut nici roșu, nici bani, nici papuci cu toc, nici măcar cu ruj sau parfum nu m-am dat. Pentru prima dată în atâția ani nu m-a interesat nimic din toate astea. Am plâns. Mi-am șters lacrimile și-am râs apoi. V-ați imaginat vreodată cum ar fi senzația de cădere printr-un nor? Pufos, moale, te afunzi prin el, ești învăluit de pace și liniste, în timp ce corpul plutește, ușor ca un fulg, scăpat de toate durerile, de toate greutățile. Asta am simțit eu, la cumpăna dintre ani. O senzație uluitoare, lipsită complet de frică. De predare în mâinile LUI. Fără să mai încerc în vreun fel să forțez norocul, să-mi îmbunătățesc soarta. El știe mai bine. Facă-se voia Ta, Doamne.
Amin.
Cu drag și cu iubire,
02/01/2024
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Diana Anulează răspunsul