N-am putut să nu opresc când am văzut iar cerul roșiatic. Și un pic verde-albăstrui. Și iar am stat singură, pe întuneric, în câmp, o siluetă neagră, încremenită într-o tăcere asurzitoare, admirând un cer neobișnuit. A trecut pe lângă mine un alt călător întârziat și i-am simțit mirarea. „Ce-o face aici, în pustietate, pe întuneric, femeia asta ciudată?” Nimic. Doar stă. Admiră. Tace. Cât iubesc momentele astea! E greu să le descriu. Mă simt una cu pământul. Și totuși conectată și la cer. Fiori ciudați mă electrizează, o pace intensă mă inundă și nu am niciun gând. Timpul parcă se oprește, privesc lumea de departe, de-aproape, de sus și jos, în același timp. Transced. E oare cuvântul potrivit? Habar n-am. Când încalec bicicleta, picioarele-s de plumb. De parcă au prins rădăcini și-a trebuit să le desprind. În schimb inima-i ușoară ca un fulg. Vântul îmi răcorește fața înfierbântată, îmi simt mâinile fierbinți. Radiez. Când ajung pe șoseaua aglomerată, e ca și cum m-aș deștepta, aș ieși din vis. Clipesc des. Încerc să mă dezmeticesc. Printre mașinile ce rulează cu viteză, mă simt în plus. Un Alien.

Cu drag și cu iubire,

Alien Aura.

15/12/2023