Mă trezesc că adun firele de păr de pe covor, ceva ce n-am mai făcut de-o veșnicie. Mă privesc în oglindă, fără să mă văd, de fapt, în timp ce apa curge cine știe de când. O opresc, iar când văd imaginea reflectată, nici nu tresar. Ochii injectați. Pleoapele umflate și fața buhăită toată, părul vâlvoi, chiar dacă de curând l-am aranjat. Fără să-mi dau seama l-am deranjat iar. Ba mi-e frig, ba mă trec toate apele. Nimeni nu-ți spune ce să faci și nimic nu te pregătește pentru așa ceva. Orice sfat îl asculți cu indiferență. Gustul acru din gură îl înghiți, stomacul se revoltă. Și totuși știi că-i nimic pe lângă ce simte el. Geamurile-s deschise toate, trece mașina de gunoi iar mirosul invadează livingul. Ce putoare! Aprinzi cărbunele de la Nicula și pui bobul de tămâie. Te frigi la degete. Bine că ți-ai făcut provizii și ai destulă. Ai coborât icoana de pe perete ca s-o strângi la piept, măcar pe ea. Știi că te-a mai ajutat și-n alte dăți. Sufli ușor peste cărbune. N-ai răbdare să vorbești cu nimeni, ai obosit să explici ce și cum. Și nu mai ai nicio putere. „Fii puternică!”, te-ndeamnă toți. De parcă ai un rezervor de unde poți să te alimentezi, când nu mai ai putere. Ce ironie! Aduni firele de păr de pe covor, pe care tot tu, cu doar câteva minute înainte, le-ai smuls, fără să-ți dai seama. Ochii icoanei blânzi te urmăresc prin toată camera.
19/09/2023
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu