Ați remarcat (probabil) că am fost (cam) absentă pe aici. N-am avut timp, dar nici chef, de nimic. Nici de Luna Plină, de stele sau apusuri, nici de scris. Când un uragan de categoria grea te lovește, rade tot. Inclusiv cheful de orice. Stai doar năuc, cu capul în mâini, și privești în gol. Te forțezi să funcționezi, cât de cât. Încerci să păstrezi o normalitate volatilă. Puf! S-a dus. Și iar te trezești, iar te prefaci, iar încerci. În fiecare zi o iei de la capăt. Faci ce făceai de obicei: mergi la muncă, mănânci cât să nu leșini de foame, dormi cât să nu cazi din picioare, și-n rest, pustiu. Observi cu detașare, cu o ciudată indiferență dărâmăturile a ceea ce-a fost viața ta și-ți spui că oricum, acum, nimic nu mai contează. Încă nici să plângi n-ai putut. Ai urlat de câteva ori cu capul în pernă, și-atât. Te speli temeinic, încercând să scapi de mirosul insinuant, înnebunitor, de spital. Nu reușești. Îl simți și-n somn, te sufocă. Sau e durerea ce clocotește înăbușit în piept? Lacrimile ce ard și refuză să curgă? Nodul din gât de care, oricât înghiți sau bei apă nu scapi și-ți gâtuiește vocea deja răgușită? Oricum, nu contează. Ca un robot, mănânci, bei, nimic nu mai are gust, parcă mesteci plastilina. Cu un singur apel, viața ta se transformă. Te miri cum, în câteva secunde, totul devine nul. Zero. Nimic. Te miri, dar știi. Adânc, în ființa ta, știi că e posibil. La fel cum știi, simți, că acel TOT, e în mâinile LUI. Doar ale LUI.

Ajută-ne, Doamne!

01/09/2023

Aura B. Lupu

PS. Iertați-mă, dar nu pot încă să scriu cum și de ce. Dacă vreți, doar rugați-vă și voi, alături de mine. Mulțumesc.