Mărinimie

Degeaba, românii nu-și dezmint numele și renumele, de oameni buni, mărinimoși, calzi și cumsecade. Și-o să fiu mereu mândră de ei și de faptul că-s româncă! Am fost în parc, vremea frumoasă te îmbie afară, și-am primit apă și prăjituri așa, pur și simplu, de la o mămică româncă, într-un gest de mărinimie care mi-a încălzit sufletul mai tare decât soarele fierbinte. Nu pot să nu compar asta cu plimbarea de săptămână trecută, când s-a mâncat sub nasul nostru fără ca măcar așa, de formă să te întrebe dacă vrei și tu; noi, româncele, am împărțit cu drag ce-aveam, n-am stat pe gânduri, și asta îmi învăț și „pupila”, să facă la fel. Noi dăm din suflet, cu drag, fără să socotim fiecare cent sau cât a costat. În ultima vreme, mai ales după plimbarea aia cu școala, n-am scăpat de senzația despre care am mai scris aici https://aurablupu.wordpress.com/2018/01/22/sclavie/

când chiar dacă ți se dă un chibrit, știi că alții, care nu-s români, mai târziu o să-ți ceară înapoi o cutie întreagă. Nu generalizez, mai sunt care dau cu drag, dar spontan, să împartă cu tine un codru de pâine și-o înghițitură de apă, chiar dacă ei poate că nu mai au, români sunt. Cu siguranță!

Rodica, îți mulțumesc! Să-ți dea Dumnezeu înapoi înzecit!