Căsuța din pădure am văzut-o acum câțiva ani, iar de atunci am tot încercat să ajung la ea, locul pare desprins din povești, pâlcurile de ghiocei împânzesc locul și-n fiecare an, de când l-am găsit, îl caut. Niciodată n-am reușit însă să ajung la ea, când plouă prea mult totul se transformă într-o mlaștină, iar din drum, prin mărăcini, peste podețul șubred, e greu de ajuns și numai până la ghiocei, darămite la căsuța care e și mai adânc în pădure. Dar azi n-am renunțat, m-am aventurat și peste al doilea podeț, și mai firav decât primul, am zis fie ce-o fi, io vreau să văd căsuța aia de aproape. Și-am reușit. Iar timpul petrecut acolo a meritat tot efortul. E un loc din care n-aș mai fi plecat. Deși e părăsit, frumusețea lui sălbatică, liniștea și pacea te copleșesc. Te atrag, te prind în mreje. Gândul că acolo a stat cineva, întărește senzația. Îl și văd, un bătrân sprinten, îndemânatic, care cât e ziua de lungă trebăluiește pe lângă casă, se învârte ca un titirez și repară, cioplește, îngrijește; un pustnic, un om care-și iubește singurătatea. Nu acrit de lume, ci iubitor de ea, dar sătul de larmă și stridențe. Care vrea o altă uniune: cea cu natura și Dumnezeu.
Pășesc cu grijă, suspin. Plec cu greu. Mai privesc o dată-n spate. Și parcă printre mărăcini și crengile uscate, acoperite de mușchiul verde, văd un bătrân, cu barbă lungă, albă, care-mi zâmbește și înclină din cap.
Da, locul e magic.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
11/03/2023