Fiecare cameră o vedeam deslușit. Știam că trecuseră 30 de ani de când fusesem fizic acolo, dar mintea mea își amintea fiecare colțișor. Rafturile din cămara mică, acoperite cu hârtie albă, borcanele de zacuscă și dulceață legate cu sfoară peste celofan, închizătoarea de fier, ruginită, masa rabatabilă alb cu gri din bucătăria minusculă de la care dacă te ridicai brusc dădeai cu capul în dulapurile suspendate, tot albe dar cu ornamente maro închis, ca de ciocolată, care se dezlipeau mereu și-n care erau bătute cuie mici, la colțuri, să mai reziste un pic. Chiuveta grea, de fontă albă, instalată pe colțul drept al bucătăriei, cu robinete vechi dar curate mereu, fiindcă eram obsedată să le păstrez luciul rămas n-avea mască, era înconjurată de-o bucată de material, o stofă ieftină, albastră cu floricele de toate culorile și-ale cărei falduri mă preocupau mereu să fie uniforme, egale. Mă vedeam murmurând în timp ce mă mișcam prin spațiul îngust al bucătăriei, de la aragaz la chiuvetă, apoi la cămară, simțeam mirosul de gaz, vedeam flăcările albastre-gălbui care nu încălzeau destul de repede oala neagră, de tuci. M-am îndreptat către frigiderul mic ce era pus pe hol, într-o nișă înaintea intrării în sufragerie, iar cu fiecare pas murmurele mele se poticneau, mă înecam, tușeam. Ceva mă oprea să mă duc acolo, spre camera mare. Încăpățânată, hârâiam. Vocea strangulată se auzea ca dintr-un fund de butoi. „Tatăl nostru care ești ceruri…” m-am auzit rostind și mi-am dat seama ce murmuram: rugăciuni. Ceva dens se simțea venind din sufragerie, invizibil și totuși eu îl simțeam. Mă paraliza, îl simțeam apăsându-mă pe piept, împleticindu-mi limba. Bolboroseam, de pe buze ieșea ceva nedeslușit. Câte-un cuvânt ce se mai înțelegea din când în când: “„iartă… precum… născătoare…” Târșâiam picioarele după mine, de parcă aveam pietre de moară legate de glezne, pielea mi-era scăldată de sudori reci iar părul era ridicat fir cu fir de pe mâna pe care voiam s-o duc spre creștet, să-mi fac cruce, dar nu mă asculta. Și mă încăpățânam. Nu renunțam. Am intrat în camera mare, mirosul de mucegai, de stătut m-a izbit, negura aia invizibilă era mai densă, mai înfricoșătoare, tremuram necontrolat. Mi-era frică, tare frică, dar îmi spuneam că doar rostind rugăciunile și făcându-mi cruce cu limba, pe cerul gurii, cum mă învățase bunica, o să supraviețuiesc. Cu fiecare rugăciune spusă în gând simțeam că pot respira mai ușor. Cu fiecare cruce făcută prindeam puteri iar negura, energia aia malefică se retrăgea spre un colț. Am ajuns în dreptul geamurilor pe care, tremurând, le-am deschis larg. Și-am început să rostesc mai întâi șoptit, apoi tot mai tare rugăciunile, mâna mă asculta din nou și-mi făceam cruci una după alta. Strigam acum: „Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!” Am auzit un bubuit, negura a dispărut, am simțit ceva cald și-o lumină aurie m-a învăluit. Plângeam acum în hohote, dar de bucurie.

M-am trezit. Respiram greu. Pieptul încă mă durea, ușor. Perna mi-era udă de lacrimi. Doamne, ce vis ciudat am avut!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22/10/2022