Înainte de-a afla verdictul, corpul meu îl știa deja, doar mintea se opunea să-l afle. Mașinăria asta complicată, minunea lui Dumnezeu, ne spune mereu care-i baiul, doar noi facem pe grozavii, pe zmeii-paraleii și-o ignorăm. Nu demult am scris că mereu când am crezut că nu mai pot, am mai putut puțin, că mi-am forțat limitele și le-am împins dincolo de putința corpului. Că pentru mine nu există „Nu pot!”, că-s un rac încăpățânat care trebuie să poată.
De-a lungul timpului am învățat multe lecții, știu că mai am multe de învățat, iar acum știu sigur că atunci când nu mai pot, trebuie să mă opresc. Punct. Stop. Time-out. Fără să mai pot puțin, pentru că puținul ăla are uneori un preț prea mare de plătit.
Mereu am crezut că suportabilitatea mea în fața durerii e zero, mă pișcai și mă tăvăleam pe jos de durere, tatuaj am renunțat să-mi fac tocmai de asta, de frica durerii, nici sprâncenele nu vreau să le tatuez tot din cauza asta, mereu am zis că-s o găină fricoasă și nu mai suport durerea de niciun fel. C-am avut parte de atâta suferință până acum încât nu mai vreau deloc, pentru că rezistența mea în fața ei a ajuns la zero.
E, uite că una-i ce credem noi și alta-i realitatea. Săptămâna trecută am aflat, după RMN, că am „Volledige diktescheur van de supraspinatuspees overgang naar infraspinatuspees”, adică ruptură de tendon la umăr, cu care umblu și muncesc de ceva timp. Am mai scris io că mă doare umărul, dar no, zmeul-paraleul din capul meu credea că-i o durere din aia domnească, reumatică și c-a trece. Uite că n-a trecut, umărul trebuie operat.

Când putința se transformă în neputință e cumplit. N-am vrut io să mă opresc, no, las’ că m-a scos universul pe tușă. Sper doar ca de data asta să-mi învăț lecția și să înțeleg că atunci când nu mai pot, trebuie doar să mă opresc. Nicidecum să mai pot puțin.

Cu drag și cu iubire,

@aurablupu

13/10/2022