Mă trezesc cu capsa pusă, chiar dacă e weekend. Umărul nu știe asta, mă doare de mă înnebunește, frigul deja se simte bine de tot, chiar și sub plapumă zgribulesc. Răpăiala ploii, pe care acum o lună o așteptam cu drag, acum mă enervează, portierele și ușile trântite sâmbăta, mult prea devreme, mă indispun. Vâjâitul mașinilor pe stradă la fel, aud roțile cum stropesc, Max mârâie la fiecare foșnet, oare cum de-s atâția oameni așa de matinali? Ăștia nu muncesc vineri seara? N-au chef să doarmă un pic mai mult? Nu-i ține ploaia-n case? Nu-s obosiți? Cobor cu greu scările, cu ochii cârpiți de somn, abia după ce-mi beau cafeaua parcă-mi mai revin. Pregătesc masa, vine o prietenă la masaj, lucrând de obicei uit de tot și de toate, o oră mă dedic și mă pierd complet în muncă. Ce bine e! Apoi încep programul obișnuit, strâns, adunat, băgat la spălat, gătit, făcut curat… Și totuși, hai să aprind și focul. E 24 septembrie, cam devreme, dar casa rece mă deprimă, am o senzație de pustiu, de gol. Stau în fața focului și îl privesc, căldura lui mă moleșește. Vâjâitul mașinilor e necontenit. Dar acum, din casa curată, încălzită, privind lumânările aprinse, parcă nu mai e atât de enervant. Max, simțindu-mi starea, mi se așează pe piept și mă privește cu ochișorii lui mărgelați, îngrijorați. Umărul mă doare în continuare. Dar măcar e bine și e cald.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
24/09/2022