Nu mă plâng niciodată de singurătate sau liniște, din contră, le caut și evit cât pot aglomerația, m-am sălbăticit și-am devenit asocială, v-am mai scris. Și totuși, să văd toate scaunele goale într-o capelă atât de frumoasă, îmi strânge sufletul. Chiar nimeni nu mai pășește pe aici? Nimeni nu se mai roagă? Nimeni nu-l mai caută pe Dumnezeu? Și stând pe scaunul de lângă altar, privind lumânările pâlpâind, aud pași. Rezist tentației de-a mă întoarce. O doamnă ajunge în dreptul meu, salută șoptit și, după ce pune monezile în cutiuță, zornăind, adaugă o lumânare lângă cele aprinse. Și sufletul meu crește. Cuminte, se așează pe rândul celălalt de scaune, își face rapid o cruce și-și împreunează mâinile. Zâmbesc. Două suflete se roagă acum, într-o capelă frumoasă. Lumânările pâlpâie blând; totuși, au mai fost oameni pe-aici, care le-au aprins și s-au rugat, mă gândesc. Și sufletul meu crește, ca aluatul pus la dospit.
Să fie primit. 🙏❤️🙏

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
22/09/2022