Cine vine în casa noastră prima oară are nu doar un prag de trecut, e o adevărată încercare-provocare. Dacă privesc din perspectiva musafirului, mă îngrozesc. Io una aș fugi mâncând pământul, strigând tuluvai! E un haos, o hărmălaie, o zăpăceală și-o harababură de nedescris. Bine, nu mă refer la obiecte, că aici sunt cam maniacă și totul trebuie să stea la locul lui, ci la atmosfera care dă în fierbere. Noi, locatarii permanenți, nu suntem conștienți de asta, acum doar, când mă gândesc din altă perspectivă, realizez. Știți cum era când ne înregistram vocea prima dată și-apoi o ascultam? Nu ne-o recunoșteam și ne mai umfla și râsul, era impresia aia ciudată că nu suntem noi. No, cam așa și acum. Nu mă recunosc io pe mine și-mi mai vine și să râd. De ce? Pentru că în capul meu, io mereu mi-am imaginat – și mi-am dorit să fiu! – o Aura calmă, liniștită, calculată, cumpătată, bla-bla-bla. Da’ de unde! Sunt o hăbăucă, o zăpăcită, o guresă și-o meliță îngrozitoare! Plus câinele care sare, latră, chițăie, cerșește atenție, doar Adi ce-i mai liniștit. Noroc cu el că mai echilibrează cât de cât balanța.

Așa că, dacă mai sunteți câțiva printre voi care vă faceți iluzii despre mine, cum c-aș fi blândă, calină, bună, îngăduitoare etc., spulberați-le în patru zări! Sunt de fapt o zănatică și jumătate, casa noastră e un ca un vulcan în fierbere, gata să erupă. Scapă cine poate! Tuluvai!

V-am țucat!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

16/09/2022