Să nu disperăm

Tunete, fulgere, vijelie și turnat cu găleata, asta-i vremea de vreo trei ore. De câteva ori am dat draperiile deoparte, să văd forța și puterea revărsată din cer. Mare ești, Doamne! Pământul avea nevoie de apă, praful trebuia spălat, totul trebuia scuturat, înnoit, împrospătat. Mirosul de după ploaie-i cel mai curat parfum, cel mai bine-venit. Am deschis larg geamurile, să intre și-n cameră, să scap de tot ce-i stătut, îmbâcsit. N-aș rezista o zi fără geamuri deschise, cu tot zgomotul și traficul destul de intens de pe stradă, am nevoie de aerul de afară, am nevoie de oxigen. Dacă n-ar fi atât de târziu, mai c-aș ieși afară, la o plimbare scurtă, pentru că până și mintea, capul îl simt îmbâcsit. O durere sâcâietoare m-a încercat și ieri, și azi. O stare generală de rău. Culmea, a venit pe neașteptate, acum eram bine, în minutele următoare mi-era rău. Dar știu că va trece, față de ieri azi sunt mai bine; am și văzut înaintea furtunii un curcubeu. Și ăsta-i semnul speranței, nu? Deci, să nu disperăm.