Locul special pe care nu-l ratăm niciodată când venim în România, e Nicula. Cei care mă citiți știți multe despre el, pentru că apare des în ceea ce scriu. Azi am ajuns spre seară, când soarele apunea. În vârful dealului, unde-i mănăstirea, spectacolul e absolut. Măreț. Am avut momentul meu de pace, de uniune cu Dumnezeu. Am fost singură cu icoana făcătoare de minuni, pe semi-întuneric, în miros de busuioc și tămâie, cu lacrimile fierbinți picurând dinaintea ei. Pic. Pic. Pic…
La întoarcere spre casă am văzut un câmp mov și am oprit, crezând că e lavandă. N-am mai apucat să văd dacă chiar era, din tufișuri am auzit un mieunat sfâșietor și-a apărut dumnealui. Max a început să latre, l-am potolit, iar pisoiașul a venit direct la mine…
Ce șanse erau ca la nici o săptămână, după ce-am salvat un cățel, să găsesc un pisoi abandonat? 😳 Ziceți și voi… Rupt de foame, mi-a molfăit bluza, a mieunat, s-a cățărat exact ca pisica despre care chiar ieri scriam, pe umerii mei. Max n-a fost tare încântat, dar ușor-ușor s-a învățat cu el. I-am cumpărat mâncare, a halit bietul ca un lup, nu pisoi, a băut lapte, apă, i-am făcut culcuș. Da’ credeți că stă în el? S-a plimbat prin casă de zici că-i aici de când lumea, mieunând. Doarme lipit de mine, torcând. Am însă o întrebare: totuși, mâțele astea n-au vreun buton de oprit? Că dacă-l mai aud mult, cred că-ncep să fac și io ca el: rrr…

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
05/07/2022