Bagajele-s făcute, totul e pregătit să plecăm. Iar io, probabil de emoție dar și de oboseală, nu pot să adorm. Suflu peste unghii, să se usuce oja mai repede și mă uit la Max cum doarme liniștit. După șase jumate, când am ajuns acasă de la muncă, m-a întâmpinat agitat, parcă știe, simte că plecăm. Abia când a văzut că-i pun în bagaje câteva jucării și bolul lui pentru mâncare, s-a mai calmat, știe că vine cu noi. Cerul s-a dat în spectacol pe drumul spre casă, chiar dacă eram presată de timp și de gândul că mai am încă multe de făcut, a fost musai să mă opresc de câteva ori și să-l pozez. Am stat câteva clipe și-am savurat liniștea din mijloc de câmp. Ciudat cum locurile străbătute mi se lipesc de suflet, fac parte din mine, simt că-mi aparțin, iar eu lor. Aștept cu nerăbdare să plec spre România și totuși mă străbate un fior de regret, o să-mi fie dor și de aici. E sentimentul ăsta de rupere, de bivalență, de împărțeală la doi. Acolo. Aici. Mereu jumătăți. Și niciodată întreg.
Oja s-a uscat între timp. O să încerc totuși să dorm, mâine – de fapt azi– ne așteaptă un drum lung.
Cu drag și cu iubire,
25/06/2022
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui condeiblog Anulează răspunsul