Stau în iarba încă umedă după ploaia de ieri. E moale, răcoroasă, sub soarele fierbinte răcoarea ei e bine-venită. Max se tăvălește-n ea, mirosul crud, dulce, verde, îmi inundă nările. Brusc, îmi vine să plâng. Momentul e atât de perfect, divin de-a dreptul, încât asta-i reacția mea. Florile, păsările, vântul care adie, fazanii ce se ceartă, fluturii răzleți, cucul ce nu mai tace, ba chiar și cuvintele românești pe care le aud, mă fac să mă simt în grădina mea. Văd o veveriță, apuc chiar s-o filmez până-i alungată de un trecător. Rupt un smoc de iarbă, îi inspiră aroma, închid ochii și mă rog. Bem câte-o-nghițitură de apă, și eu, și Max. Pentru că-i amiază, sunt bicicliști puțini, ceea ce ador. Am aflat între timp că pe unul dintre muncitori îl cheamă Ovidiu. Zâmbesc. Ce mică-i lumea asta uneori!

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
06/05/2022