Rac încăpățânat

Mă izbește un miros înecăcios, de mâncare arsă, ce mă face să-l sun pe Adi imediat, îmi confirmă că am oprit cuptorul, mă liniștesc, bine că nu-i de la noi. Aud apoi trântitura ușii vecinei, de zici c-ar vrea s-o facă praf, nu doar s-o închidă, mă mir că ușa aia mai rezistă încă, de câte ori o aud în fiecare zi trântindu-se. Mirosul devine și mai puternic, văd un fir de fum ce se ridică din direcția ei. Mda, la cină o să mănânce ce mai au prin frigider. Tușesc, speram să iau o gură de aer curat, nu de ceapă arsă. Bleah! Am o stare de iritare, când nu ți-e bine ești și agitat. Totul mă enervează, mașina aia de tuns iarba, ce de la amiază nu s-a oprit mai defel, aerul înecăcios, faptul că nu pot să mă pup cu Adi, nici să ne îmbrățișăm. Obișnuiți mereu să ne atingem, e cel mai greu test de trecut. Când eram departe unul de celălalt, era altfel. Acum, să fie la o azvârlitură de băț și să fie intangibil, e frustrant. Enervant. Îmi dau seama cât de mult avem nevoie de atingeri, de mângâieri. Privirile spun multe, dar să nu-l simți pe celălalt, să fii nevoit să te abții, e oribil. Nu-mi place. Bine, io cam la tot ce-mi este interzis, poftesc. Rac încăpățânat. Spune-mi să nu fac ceva, și tocmai de aia vreau s-o fac mai abitir. E-n gena mea…

Hai că nu se mai simte atât de tare mirosul ăla de ars, dar ușa se mai trântește înc-o dată, și de ciudă, de zici că vecina știe ce scriu. Nici mașina de tuns iarba încă nu s-a oprit. Oare ce tunde? Un stadion? Măcar am o pasăre în copacul de alături, care mă face mereu să râd, zici că mă fluieră admirativ. Gata, intrăm în casă, s-a răcit.