Minute-n șir am stat în mijlocul pădurii. Să ajung acolo, am coborât o râpă, am trecut prin mărăcini, m-am zgâriat, m-am urzicat, m-am umplut de noroi și frunze (și io, și Max), iar după capu’ meu m-aș fi dus și mai departe, dacă nu dădeam de-un șanț plin cu apă, pe care n-aveam cum să-l trec. Am găsit urmele căprioarelor, speram să le văd din nou, dar azi n-a fost să fie. Am coborât în pădure dintr-un impuls, văzusem un pâlc verde de multe ori și mereu îmi doream să ajung la el, iar azi mi-am zis, trecând pe lângă el, de ce nu? Șanțul cu apă mi-a stricat însă planurile, iar loc de acces nu e. Imaginația mea bogată vedea deja un trunchi de copac căzut peste el, ca o punte, iar eu trecând veselă dincolo, spre pâlcul meu verde, la care mi-am tot dorit s-ajung. Bineînțeles că n-am ajuns. Dar minutele alea petrecute în liniștea pădurii, privind cărarea ciutelor, copacii înfloriți, fazanul țanțoș și-ascultând concertul păsărilor, au fost de neprețuit. Mi-am amintit de copilărie, când mergeam la pădure copiii de pe uliță, să strângem fragi, coacăze, măceșe, lăcrimioare sau doar să explorăm. Eram neînfricați. Liberi. Fericiți. Murdari, mânjiți de fructele mâncate-n grabă, obosiți, ne întorceam acasă cu sentimentul că fusesem până la capătul pământului. Că eram exploratori. Pierdem sentimentul ăsta, din păcate, pe parcurs. Ne pierdem curiozitatea, elanul, curajul, devenim comozi. Mai bine stăm într-un fotoliu și ne uităm la televizor.
Azi, măcar pentru un pic, l-am regăsit. Și ce bine-a fost!
Cu drag și cu iubire,
14/04/2022
Aura B. Lupu 