Când ies din casă mă uit întotdeauna, instinctiv, spre cer. În pădure sunt atentă la zgomote, la foșnet, la tresăriri. Două căprioare pasc. Fluturi, iepuri, fazani îmi ies mereu în cale, parcă mă-nsoțesc. Max, obișnuit și el deja cu ei, îi lasă-n pace, doar după fluturi mai aleargă, uneori. Văd un copac înflorit în mijloc de pădure, face locul ca desprins din basm. E locul unde-aș vrea să am o căsuță, unde-aș sta fără nicio problemă, unde m-aș muta fără să clipesc. Adi nu, el zice că nu crede că s-ar obișnui. Eu știu sigur, simt că da. Bine, el e băiat de oraș, n-a crescut la țară, ca mine, să știe cum e. Cred că locul unde copilărești e decisiv. E locul de care o să fii mereu legat. Unde fiecare fir de iarbă, fiecare sunet, foșnet, ciripit, miros, aromă, floare, orice-i din natură, are-un sens. Un rost. Clădiri înalte, aglomerație, mașini, zgomotul orașului, mi-au plăcut, dar niciodată nu m-au atras în mod deosebit. M-am adaptat. Dar tihna, liniștea, armonia, echilibrul și pacea tot la țară, în natură, le simt și mi-au rămas. Aninate de-un colț de suflet. Atârnate de inimă. Lucind în ochi. Mereu o să fiu o fată de la țară. Și ce bine! Simplitatea și firescul mereu o să le-ador.
Cu drag și cu iubire,
11/04/2022
Aura B. Lupu 
Îmi place cum ești, dar nu știu dacă explicația e corectă. Am stat la țară doar de două ori (în copilărie) și mi-am dorit mereu să fiu profesoară la sat. N-a fost să fie. Cum satul pe care îl iubeam l-am cunoscut doar din cărți, poate a fost mai bine. Regretul a rămas.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Se poate să nu fie, io știu ce mai contribuie la dorul ăsta de verde, de natură, de tihnă, liniște și pace? Am fost un weekend la o cabană, aici, în „munții” lor, care față de ai noștri-s niște dealuri, de asta îi și pun în ghilimele, și de atunci a apărut discuția asta dintre mine și soțul meu, io m-aș muta acolo imediat, el nu, explicația noastră, glumind, râzând asta a fost, că el e băiat de oraș iar io-s fată de la țară. Mulțumesc mult.
ApreciazăApreciat de 1 persoană