Un copac scârțâie, parcă-i arcușul pe vioară, mânuit de-o mână de începător. Prelung, disonant, e ca un vaiet. Deși e cald, eu mă-nfior. Fluturii s-au înmulțit, mi l-am văzut și pe cel al albastru, așa că mă declar mulțumită. 💙 Ceva mă sâcâie, abia după o bucată bună de drum, când cobor în vale, înțeleg ce. Vântul. Pentru că mi-am prins părul și nu mi-a intrat în ochi, nu mi-am dat seama că bătaia constantă a vântului, vuietul lui permanet mă deranja, înfundându-mi urechile. Jos, în vale, se face brusc liniște. Și e și mai cald. Aud acum păsările mai bine, ceva foșnește în stufăriș, ne oprim și eu, și Max, și ascultăm atenți. Un fazan trece rapid pe cealaltă parte, iar când e în siguranță, țipă ascuțit. Altul îi răspunde. Aha, de aia a riscat și-a trecut prin fața noastră, a fost alungat. Max latră și el, intrigat. Eu râd. Halal câine de vânătoare!
Copaci contorsionați, trunchiuri căzute, răsucite, cu crengi înălțate spre cer, ca niște brațe care se roagă, mă duc cu gândul la oamenii bătrâni. Au fost falnici odată, au fost drepți, tineri, vânjoși, acum tot ce le-a rămas e rugăciunea. Și amintirea coroanei verzi, în care păsările își făceau cuiburi si se-ntreceau în triluri. Mirosul mlaștinii îmi umple nările. Îmi place mirosul ăla de mâl, de umezeală, ușor dulceag. Când urcăm din vale, vântul ne întâmpină nerăbdător, ceva alb plutește în aer. Sunt petalele celor câțiva copaci înfloriți. Îl dojenesc în gând, ar fi fost mai bine să se domolească și să lase florile în pace, abia ce-au înflorit. Dar el nu m-ascultă, bate în continuare și nu se lasă până când, din părul prins în grabă, scoate câteva șuvițe care, bineînțeles, îmi intră direct în ochi. Ne-ntoarcem acasă, ușor obosiți, ușor zburliți, dar mulțumiți.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
13/03/2022