Toate trec. Și bolile, și virușii, și hopurile și greutățile. Când ai încredere și credință, când rămâi calm și liniștit în fața furtunii, știind că o să apară la sfârșitul ei un curcubeu, e bine. Poți să pari rece și distant, fără sentimente, dar dacă asta te ajută să treci prin furtună, să-ți faci treaba și să fii de ajutor, e mai bine decât să-ți pierzi cumpătul.
În doi ani am fost feriți de „contaminare”, rezultatul nu a fost neapărat un șoc (era de mirare că am scăpat până acum), dar totuși ne-a surprins, mai ales că doar un membru al familiei a fost atins, culmea, cel mai tânăr și mai sănătos. N-a fost o formă gravă, dar nici ușoară, mulțumesc lui Dumnezeu că a trecut. Perioada asta mi-a amintit de copilăria lui, când mi-a venit acasă plângând, cu capul spart și sângele șiroindu-i pe față. Toți au început să țipe, să se agite, eu am rămas calmă, deși inima-mi bubuia în piept, și l-am spălat, curățat, bandajat, îngrijit. Îmi amintesc când am luat feșa cum îmi tremura mâna, dar am strâns din dinți și i-am poruncit să se oprească din tremurat, că are treabă de făcut. Și m-a ascultat.
Abia când copilul mi-a fost în siguranță, am cedat. Atunci am început să plâng și să tremur din toate încheieturile.
Așa a fost și acum. Am făcut tot ce-a trebuit făcut în toată perioada asta dificilă, spălat, curățat, dezinfectat, gătit, îngrijit etc., dar azi, când totul a trecut, am cedat. După plânsul de ușurare și frisoanele obișnuite de după plâns, am adormit buștean.
Mulțumesc, Doamne, că a trecut.
Oameni buni, aveți grijă de voi.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
08/02/2022