În nicio jumătate de oră, cerul de-un albastru sticlos, perfect, fără gram de nor, a fost înghițit de-o ceață groasă, rece și neplăcută. Dacă ieșind din casă am tras aerul curat cu nesaț în piept, dându-mi jos căciula și regretând c-am luat o haină prea groasă, la întoarcere îmi legam deja fularul mai strâns și-mi îndesam căciula cu ciudă pe cap. Mă uluiesc încă schimbările astea bruște de vreme și de temperaturi. Ceața bolnăvicioasă m-a făcut să simt frigul adânc, până-n oase și să scurtez plimbarea rapid. Dacă am admirat ce fain se vedea pădurea în strălucirea soarelui și cât de clar, plus zborul rotit al unor șoimi – trei în total – care ne-au însoțit până cerul a dispărut, odată cu lăsarea negurii m-am bucurat că mai pot măcar să văd cărarea, ce șerpuia fantomatică înaintea mea, dispărând în curbe și reapărând brusc. Parcă visam.
Când și când câte-un biciclist, stropit de noroi, trecea vâjâind pe lângă noi. În rest, nici țipenie de om. Zici că nu numai cerul și soarele au fost înghițite de ea, ci lumea toată e amorțită, încremenită de ceața asta densă, rece și grea. Și nu cred că vreodată mă voi acomoda cu schimbările astea bruște de vreme și de temperaturi.
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
28/01/2022
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu