Femeia se apropie de fetița cuibărită lângă trunchiul gros al copacului din care, din loc în loc, curgea rășină lipicioasă. Cu genunchii osoși strânși la piept și capul întors către zarea în care soarele apunea în culori magice, fetița plângea muțește. Câte-un suspin întretăiat îi umfla pieptul micuț, iar cu dosul palmei își ștergea lacrimile care se încăpățânau să-i curgă pe obrajii murdari. Femeia o privi blând, cu dragoste și, înainte să se apropie mai tare, o admiră zâmbind. Cu genunchii juliți, cu șosetele scurse la glezne, cu rochița șifonată și părul bălai învolburat de vânt, ghemotocul ăla de pui de om radia dârzenie. Tenacitate, încăpățânare și ambiție. Dregându-și vocea, femeia se ghemui lângă ea. Iarba era moale, mirosea a crud, a verde, a curat. Fetița întoarse capul și-o privi fără mirare, cu încredere, chiar dacă nu o cunoștea. Două perechi de ochi, de-același verde crud, c-un cerc de chihlimbar pe lângă iriși, se priviră reciproc.

– Bună, draga mea, rosti femeia c-o voce de catifea, ușor răgușită din pricina emoțiilor pe care încerca să le țină-n frâu.

– Bună, îi răspunse fetița, subțire și tremurat. Ești zâna bună, nu-i așa?

– De ce crezi asta? o întrebă, zâmbind.

– Pentru că ești atât de frumoasă! Și strălucești, de aia, adăugă fetița, arătând cu bărbia spre mâinile femeii care într-adevăr, în lumina apusului, străluceau.

– Știu de ce plângi, spuse ea, punându-și mâna frumoasă, cu degetele lungi și albe peste mânuțele roșii și pline de zgârieturi. Și mai știu că totul va fi bine, adăugă femeia ferm.

Fetița se întoarse atunci cu totul spre ea, studiind-o de data asta mai amănunțit.

– Nu te cred. Eu sunt mică și urâtă, copiii râd de mine și mă batjocoresc. Iar tovarășa învățătoare mi-a zis că-s proastă, că nu-s bună de nimic, și toți au râs. Cum o să fie bine? suspină fetița, și lacrimile începură să-i curgă iar.

– Crede-mă, va fi! rosti femeia, în timp ce-i ștergea obrajii cu batista ei.

Fetița simți miros de iasomie. Întinse mâna să apuce batista dantelată, albă și-atât de moale, dar și-o retrase rușinată când își văzu degetele murdare, cu unghiile roase până-n carne.

Femeia-i prinse delicat bărbia și-o privi adânc, în ochii verzi.

– Uită-te la mine. EU te iubesc.

Fetița deschise ochii larg, mirată.

– Cum să mă iubești? Tu ești o zână frumoasă, nici nu mă cunoști! exclamă fetița, neîncrezătoare.

– Ba da, eu te cunosc cel mai bine și-o să-ți fiu alături mereu. De fiecare dată când te vei simți neiubită, respinsă, umilită, batjocorită, să-ți amintești de mine. Pot să te îmbrățișez? întrebă ea.

– Da, murmură fetița, abia auzit.

Și-n lumina magică a apusului cele două se îmbrățișară strâns-strâns, contopindu-se.

Peste ani, de fiecare dată când se simțea a nimănui, neiubită și nedorită, fetița cu ciorapii strânși, căzuți, se privea în oglindă și-și amintea visul în care o vizitase o zână bună. Și-o privea cu ochii verzi, c-un cerc auriu în jurul irișilor, zâmbind.

„Te iubesc”, murmura ea.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

26/01/2022