Iar mă întreabă feisbucu’ la ce mă gândesc. Pe lângă răspunsul standard, care-mi vine-n minte de fiecare dată – la mă-ta! – adevărul este că în ultimele zile m-a bântuit același gând: anul 2021 a fost un an greu. Pe cât de fain a fost 2020, (unul dintre cei mai faini din ultimul deceniu, cu tot cu pandemie, cu restricții, cu reparațiile și renovarea casei și cu tot ce-a mai fost), pe-atât a fost anul ăsta de… tufă de Veneția, ca să mă exprim frumos. Da’ știți ce-am vrut să scriu, de fapt. Mai e puțin din el. Ducă-se-nvârtindu-se! Mie mi-a ajuns. Au fost multe întâmplări nefericite, multe încercări. Da, au fost și chestii faine, nu pot să neg. Dar dacă de obicei priveam în urmă cu regret, acum privesc cu speranță spre anul viitor. M-am bucurat c-am prins în seara un rest de lună plină. Măcar am văzut-o cât de cât. Cineva a știut că vreau tare ca ultima lună plină să n-o ratez chiar de tot, și-a eliberat cerul de nori. Da, privesc cu speranță spre viitor. Prezentul îl trăiesc. Iar trecutul… să rămână acolo unde trebuie. În trecut.

Cu drag și cu iubire,

ura B. Lupu

20/12/2021